Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe

Povestiri din Veneția: Ghetoul evreiesc

Unul dintre voluntarii Solidaritate România-Palestina a călătorit la Veneția și ne-a împărtășit trei dintre locurile văzute și emoțiile trăite acolo.

În urmă cu 10 ani am vizitat lagărul de la Auschwitz. Nu credeam pe atunci că orori ca acelea petrecute în perioada 1933-1945 mai pot fi posibile în lumea de astăzi. Catastrofele umanitare din Irak, Siria, Libia, Yemen, Afganistan, ca să le enumăr doar pe cele mai recente, și cea care are loc chiar acum în Ucraina, la granița României, demonstrează limpede că am fost naiv.

Ulterior am călătorit în Palestina istorică și am fost îngrozit să constat, pe viu, că opresiunea despre care citisem până atunci doar în cărțile de istorie este, de decenii, parte a vieții zilnice a palestinienilor și esența tragediei cu care se confruntă poporul palestinian.

Cum a fost posibil să aibă loc această opresiune și la o asemenea scală, la numai trei ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial și, culmea, comisă de entitatea care se pretinde apărătoarea memoriei victimelor evreiești din perioada acestuia?

Epurarea etnică a jumătate din populația indigenă palestiniană în 1948, regimul de apartheid și internarea în lagăre de concentrare a palestienilor rămași pe teritoriul entității (expan)sioniste până în 1966, nepermiterea întoarcerii refugiaților la casele lor, raderea de pe fața pământului a sute de sate și orașe, ocuparea restului teritoriului Palestinei în 1967, impunerea regimului de apartheid în întreagă Palestină istorică, execuțiile aproape zilnice, încarcerarea în masă, blocada totală și asediile militare repetate asupra celor două milioane de palestinieni din Ghetoul Gaza, epurarea etnică prin furtul proprietăților și expulzări în Ierusalimul de Est și implantarea de colonii israeliene în restul Cisiordaniei, toate acestea relevă nu numai caracterul profund criminal al Israelului, ci și faptul că tolerarea acțiunilor acestei entități este o amenințare la adresa umanității însăși.

Mai recent, la dorința soției de a vizita, mai ales, locurile sfinte creștine, am ajuns din nou în Palestina. Cazându-ne o săptămâna întreagă în Ierusalimul de Est ocupat, am observat atunci lucruri noi, pentru mine. Ca, de exemplu, preluarea caselor palestinienilor de către coloniști israelieni în Sheikh Jarrah și prezența la fiecare colț de stradă a soldaților forțelor de ocupație ale apartheidului israelian sau a agenților săi civili, înarmați sub haine, atât în Cetatea Ierusalimului cât și în cartierele din restul orașului.

Adesea, în unele colțuri de lume prin care reușim să ajungem în vacanțe, suferința palestinienilor revine în mintea noastră prin comparație sau similitudine. Așa cum a fost și în cazul zilelor petrecute în Veneția.

Așadar, împărtășim trei dintre experiențele trăite acolo. Prima: Ghetoul evreiesc

Conform Comunità ebraica di Venezia, originile primei comunități evreiești din lagună sunt, în mare măsură, neclare. Totuși, se știe cu siguranță că evreii au început comerțul la Podul Rialto în jurul secolului al X-lea. 

În 932, Dogele Pietro II Candiano l-a chemat pe Henric I al Germaniei să convertească cu forța pe toți evreii din regatul său sau să-i expulzeze, dar interzicerea comerțului cu sclavi, emisă în anul 960, includea o interdicție – clar inspirată de motive economice – asupra navelor venețiene care transportau pasageri evrei în Orient. Pe măsură ce puterea sa economică a crescut, Veneția era îngrijorată mai mult de rivalitățile comerciale decât cele religioase și era dispusă să tolereze prezența negustorilor levantini și a cămătarilor ashkenazi.

Anul 1385 este deosebit de important. Atunci, Senatul Venețian a acordat prima licență unui grup de cămătari evrei de origine germană cărora li s-a permis să locuiască în lagună. Deși era adevărat că toate formele de împrumut cu dobândă fuseseră interzise din oraș în cursul secolelor precedente, autoritățile venețiene continuaseră să permită bancherilor evrei să opereze pe continent (în 1382, orașul semnase un acord cu cămătarii din Mestre, permițându-le să perceapă dobânzi de 10 până la 12 la sută).

Licența acordată în 1385 a pus bazele înființării unei comunități. Dar situația era departe de a fi stabilă. Doar câțiva ani mai târziu – în 1397 – Senatul a profitat de nereguli în metodele de afaceri ale unui bancher evreu ca pretext pentru a refuza să-i reînnoiască licența. Cămătarii evrei aveau voie să stea în oraș doar pentru perioade fixe de timp și, de asemenea, erau obligați să poarte un cerc galben cusut pe mantie. Mai târziu, acest regulament a presupus purtarea șepcii, inițial galbene și apoi, după 1500, roșie, iar mai apoi crearea ghetoului.

Situația s-a schimbat radical după înfrângerea Veneției de către Liga Cambrai la Agnadello. În 1509, valuri de refugiați s-au revărsat în oraș în timp ce fugeau de mercenarii lui Maximilian de Habsburg. Mulți dintre aceștia erau evrei din zonele Conegliano și Vicenza care fugiseră de brutalitatea mercenarilor germani. În număr tot mai mare, ei și-au stabilit reședința în diferite părți ale orașului – la San Cassiano și Sant’Agostina, San Geremia și San Polo. Dar relațiile lor cu populația locală, încurajată neîncetat la intoleranță de către Franciscani, nu au fost niciodată ușoare. Coexistența pașnică părând imposibilă, ghetoul a fost creat astfel încât problema să fie rezolvată fără a-i expulza pe evrei, iar astfel liderii venețieni să nu piardă controlul asupra capitalei lor.

Era 29 martie 1516. Serenissima tocmai ordonase ca aproximativ șapte sute de evrei (de origine italiană și germană) să fie mutați într-o mică zonă izolată a orașului, care fusese cândva locul unei turnătorii. O zonă nesănătoasă, se afla în apropierea închisorilor și a mănăstirii San Girolamo (ai cărei călugări erau responsabili de înmormântarea criminalilor executați). Astfel, pe insuliţa cu vechile topitorii de metale a luat ființă primul ghetou din istorie.

Etimologia numelui care urma să devină, din păcate, sinonimă cu segregarea rasială, continuă să fie o chestiune de dezbatere. Posibil să fie un diminutiv al cuvântului „borghetto” , care înseamnă „oraș mic”. Totuși, cea mai larg acceptată variantă este că cuvântul derivă din venețianul „getto”, care înseamnă turnătorie – locul în care se „arunca” – „gettava” metalul. Trecerea de la „getto” la „ghètto” se datorează evreilor de limbă germană pentru care „ge” ​​se pronunță „ghe”. Prin urmare, termenul desemna inițial cartierul unei vechi turnătorii din Veneția, care a fost și cel în care au fost mutați apoi evreii.

Insula Ghetto Novo a fost alocată evreilor de origine germană și italiană, care constituiau primul val de imigranți. Au fost ridicate porți pe podurile peste Rio San Girolamo și Rio del Ghetto, iar paznicii responsabili de închiderea lor pe timp de noapte trebuiau plătiți chiar de comunitate, în timp ce alți paznici patrulau canalele din jur cu bărci.

Ghetoul era conectat de restul orașului prin două poduri care erau deschise doar în timpul zilei. Porțile erau deschise dimineața la sunetul marangonei, cel mai mare clopot din San Marco, și încuiate seara. Sancțiuni stricte erau impuse oricărui rezident evreu găsit afară după închiderea porților.

În primii câțiva ani de existență ai ghetoului, statutul așa-numitei națiuni „todesca” (națiune germană) a fost clar definit. Sub controlul direct și exigent al Cattaver (magistrații venețieni responsabili pentru recuperarea averilor ascunse care erau considerate a fi proprietate publică), aceștia au fost obligați să conducă băncile de împrumut din ghetou și să plătească un impozit anual consistent. Strazzaria, comerțul cu îmbrăcăminte second-hand și comerțul general cu obiecte second-hand au fost singurele alte activități comerciale care le-au fost permise, cu excepția profesiei medicale și a puținelor locuri de muncă norocoase în tipărirea textelor ebraice.

În 1541, zona de lângă Ghetto Vecchio a fost desemnată ca loc de reședință pentru evreii levantini. Acest grup mixt destul de bogat cuprindea atât comercianți din Imperiul Otoman, cât și cei care fuseseră expulzați din Peninsula Iberică începând cu 1492. Imediat după încheierea războiului cu turcii (1537-1540), Veneția s-a confruntat cu dificultăți economice severe: a existat o scădere bruscă a volumului comerțului cu Orientul, iar concurența cu portul Ancona începea să se facă simțită. Deci, evreii levantini erau mană din cer pentru Cinque Savi alla Mercanzia – Autoritățile Comerciale Venețiene.

Ghetoul a fost extins pentru a include grădini și încă câteva case, iar procedurile aplicate au fost ușor diferite de cele pentru așkenazi. Levantinii au fost obligați să poarte o insignă de identificare, dar nu au fost obligați să se angajeze doar în împrumuturi de bani sau strazzaria. Perioada de ședere în ghetou a fost relativ scurtă (inițial patru luni, ulterior a fost prelungită până la doi ani) și au trecut mulți ani până când evreilor levantini li s-a permis să se stabilească acolo cu familiile lor.

Odată cu sosirea așa-numitei „Națiuni Ponentina” (evreii sefarzi) în 1589, ghetoul de la Veneția a căpătat forma sa definitivă: bănci de împrumut și magazine de stofe second-hand și diverse sinagogi distribuite în jurul campoului principal – un amestec de clădiri înalte și înguste, iar palazzettele mai elegane erau deținute de membrii levantini ai comunității. Spațiul limitat din Ghetto Novo a fost curând insuficient, astfel încât casele au fost împărțite în continuare prin pereți despărțitori din lemn și s-au adăugat mai multe etaje clădirilor, unele ajungând până la nouă etaje, putând fi considerate precursoare din secolul al XVI-lea ale zgârie-norilor contemporani.

Fiecare grup național avea propria sa sinagogă și, deși anonim pe dinafară, interioarele bogat decorate erau o sursă de rivalitate între diferitele națiuni. În ciuda tuturor limitărilor economice și fiscale, comunitatea a jucat un rol din ce în ce mai important în viața comercială a Republicii Venețiane: ghetoul a devenit un centru de comerț nu numai pentru rezidenții și vizitatorii evrei, ci și pentru venețienii creștini, care veneau în cartier în fiecare dimineață, când se deschideau porțile.

Sosirea trupelor lui Napoleon și demolarea porților ghetoului în iulie 1797 au marcat sfârșitul segregării. Chiar și odată cu sosirea austriecilor, după tratatul de la Campo Formio, evreii nu mai erau obligați să locuiască într-o zonă închisă a orașului; li se permitea să dețină pământ, să practice profesiile liberale, să se alăture armatei, să frecventeze școlile publice, să lucreze ca angajați de stat și ai instituțiilor culturale.

Epoca emancipării ia văzut pe evrei jucând un rol principal în Risorgimento, unificarea Italiei. Comunitatea a oferit nu numai sprijin financiar considerabil, ci și unii dintre miniștrii guvernului pentru Repubblica Veneta a lui Daniele Manin – bărbați precum Isacco Pesaro, Jacopo Treves și Leone Pincherle. Liderul spiritual al comunității de la Veneția, rabinul Lattes, i-a îndemnat de fapt pe evrei să se alăture Guardia Civica.

După ce Veneto a fost anexat la Regatul Italiei în 1866, povestea evreilor din oraș a fost similară cu cea a comunităților din întreaga țară. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, multe familii trăiau în afara ghetouului, care a rămas totuși centrul vieții comunității, unde existau o grădiniță, o școală, un club – Cuore e Concordia, un azil de bătrâni și o brutărie pentru pâine nedospită.

Totuși, odată cu declinul economic continuu al orașului, comunitatea s-a diminuat și ea: în 1931 erau 1.814 membri, dar până la momentul legilor rasiale din 1938 populația a scăzut la 1.200. Situația s-a deteriorat apoi considerabil odată cu ascensiunea fascismului și sosirea trupelor germane: din 8 septembrie 1943 până în aprilie 1945 aproximativ două sute de oameni au fost deportați și uciși – inclusiv rabinul șef în vârstă și aproape orb, Adolfo Ottolenghi, care nu a vrut să-și abandoneze vechile sarcini, așa cum este consemnat pe piatra montată pe fațada Centrului Comunitar.

De aici, în două raiduri succesive, în noaptea dintre 5 și 6 decembrie 1943 și în 17 august 1944, au fost deportați aproape toți deținuții și numeroși evrei venețieni care și-au găsit refugiu acolo. La sfârşitul anului 1945 comunitatea număra aproximativ 1.000 de membri, dar era destinată să se micşoreze şi mai mult.

Astăzi, comunitatea ar număra 500 de persoane, dar declinul demografic continuă, asemenea declinului demografic al Veneției în ansamblul său.

Cristian Popescu

Povestiri din Veneția: Din Palestina cu artă

Publicat de Solidaritate România-Palestina

Solidaritate cu poporul palestinian în lupta sa pentru libertate, justiţie și pace!

Un gând despre „Povestiri din Veneția: Ghetoul evreiesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: