Experți și activiști din întreaga lume au abordat modul în care Israelul impune apartheid-ul, originile sionismului și cenzura digitală.
Sâmbătă, 4 Februarie, la Londra, s-a desfășurat o conferință, găzduită de Middle East Monitor (MEMO), intitulată „Perspective internaționale despre apartheid și decolonizare în Palestina” care a inclus un grup divers de personalități academice care au discutat trei teme largi: apartheid, genocid și decolonizare.
Salutând participanții, inclusiv pe cei care urmăreau transmisia în direct, Dr. Daud Abdullah, directorul MEMO, a subliniat că „Există paralele izbitoare între condițiile socio-economice care există astăzi în Palestina și degradarea popoarelor colonizate în trecut”. Acesta, a spus el, a fost un model consistent în regimurile coloniale de tip settler care au vizat distrugerea și înlocuirea populațiilor indigene din Sudul Global. Cu toate acestea, tragedia Palestinei nu va rămâne permanentă, opresiunea „loveşte în valuri, dar se prăbuşește”.
În discursul de deschidere, profesorul Joseph Massad a oferit o prelegere despre rădăcinile istorice ale problemei palestiniene, și anume sionismul, despre care a explicat că a început ca o mișcare creștină protestantă și nu o cauză evreiască, care datează din secolul al XVI-lea. Până în secolul al XVIII-lea, această ideologie din ce în ce mai seculară va evolua în cele din urmă în ideea că evreii europeni sunt legați direct de evreii asiatici antici din Orientul Mijlociu.
Acesta este argumentul cheie sionist care este folosit continuu pentru a justifica colonizarea în curs a Palestinei. Acest proiect sionist, într-un mod adevărat colonial, a continuat să servească drept „stat tampon” pentru puterile occidentale. După crearea statului Israel în 1948, sioniştii au început să eticheteze rezistenţa indigenă drept „antisemitism” care, de atunci, a devenit o componentă centrală a proiectului.
Academicienele Suja Sawafta și Sara Husseini au pus în lumină dinamica colonialismului de tip settler, atât din trecut, cât și din prezent, ca subiect al primului panel al zilei.
Sawafta a vorbit despre relevanța orientalismului, fără de care ar fi imposibil să vorbim despre situația poporului palestinian. Ca și în cazul altor proiecte coloniale similare, sioniștii și-au însușit noțiunile de supremație și „alterare” a poporului nativ din Palestina, care a fost și este portretizat ca fiind mai puțin civilizat și care ar avea nevoie să fie salvat de propria „barbarie”.
Husseini, care este directorul Comitetului Palestiniano-Britanic, a remarcat cum coloniștii și statul de apartheid au fost în mod esențial omise în discursul predominant, iar „paradigma conflictului” redusă la două popoare – palestinienii și israelienii, care luptă, care au nevoie de pace.
Cu toate acestea, o astfel de abordare, a susținut ea, ascunde realitatea și cauzele fundamentale ale problemei. Prin extensie, această narațiune maschează și rolul de facilitare al Marii Britanii în Nakba – Catastrofa Palestiniană, ca fostă putere mandatară. Totuși, impunitatea de care se bucură Israelul este contestată pe măsură ce dovezile tot mai multe ale crimelor statului suprematist devin disponibile și mediatizate de societatea civilă.
Al doilea panel a vizat „Apartheid-ul ca preludiu al practicilor genocidare” și a inclus contribuții din partea lui Marc Owen Jones, profesor asistent de Studii din Orientul Mijlociu la Universitatea Hamad Bin Khalifa din Qatar, care se concentrează pe cercetarea dezinformarii și a media digitale.
Jones a aruncat lumină asupra contrastelor „utopice și distopice” din rețelele de socializare care au pătruns în întreaga lume în ultimul deceniu, în special în timpul Primăverii Arabe, unde odată se credea că o astfel de tehnologie digitală ar putea da voce celor fără voce și oprimați, provocând astfel puterea statului.
Cu toate acestea, statele au cooptat și ele această tehnologie, adesea cu complicitatea companiilor private pentru supraveghere și pentru a răspândi dezinformarea. El a dat exemplul modului în care inclusiv anumite state arabe au folosit hashtaguri anti-Palestina, pe fondul creșterii sentimentelor populare de solidaritate exprimate de internauții arabi, în special în opoziție cu forța din ce în ce mai mare pentru normalizare între Israel și statele arabe.
Un alt unghi interesant a fost ceea ce Jones a numit apariția „orientalismului digital”, care este o situație în care companiile digitale tratează Sudul Global cu „responsabilitate minimă în ceea ce privește modul în care încearcă să abuzeze, dar și exploatând acele locuri pentru a face profit”. El a dat exemplul genocidului împotriva rohingya din Myanmar și cum Facebook a recunoscut că a permis proliferarea discursului instigator la ură în rețeaua sa fără a modera în mod corespunzător conținutul în limba birmană.
Cercetătorul și analistul olandez-palestinian pentru Orientul Mijlociu, Mouin Rabbani, a discutat despre ingineria demografică a statului apartheid și despre fragmentarea poporului palestinian, ambele fiind esențiale pentru strategia de colonizare a Israelului.
Însuși viitorul existenței Israelului, a spus el, depinde în mare măsură de capacitatea statului de apartheid de a le perpetua. Totuși, el a mai menționat că aceste practici există și cu complicitatea Occidentului dar și, implicit, a Autorității Palestiniene, înființată în 1994 ca urmare a Acordurilor de la Oslo. Această complicitate la fragmentarea poporului palestinian „este cu nimic mai puțin criminală și echivalează cu sprijinul pentru continuarea dominației israeliene asupra vieților palestinienilor”.
Antony Lerman, cercetător principal al Forumului pentru Dialog Internațional Bruno Kreisky, Viena (Austria), a susținut că cele mai multe discuții contemporane referitoare la antisemitism s-au concentrat pe probleme legate de Israel și sionism, respectiv pe echivalarea antisionismului cu antisemitismul.
Această redefinire a dus adesea la situații în care s-a ajuns ca „evreii să atace alți evrei pentru presupusul lor antisionism antisemit”. În timp ce Lerman acceptă că expunerea presupusului antisemitism evreiesc este „legitim în principiu”, el a adăugat că literatura în creștere în acest domeniu „depășește orice rațiune”, atacurile sunt adesea vitriolice și acuză opinii care nu sunt în mod inerent antisioniste.
Lerman a susținut că această redefinire a avut repercusiuni nefericite. Cercetările academice serioase asupra antisemitismului contemporan au devenit „practic inexistente” și subiectul este acum cel mai frecvent studiat și analizat de „oameni lipsiți de orice expertiză serioasă în acest subiect, al căror scop principal este de a intimida criticii Israelului și pentru a promova ecuația „anti-sionism = antisemitism”.
Antony Lerman a concluzionat că această redefinire servește, în cele din urmă, exclusiv la înăbușirea discuțiilor legitime și că nu poate crea o bază pe care să lupte împotriva antisemitismului.
Discursul principal a fost susținut de profesorul Michael Lynk, profesor asociat la Universitatea din Western Ontario care a fost, până în 2022, raportor special al ONU pentru situația drepturilor omului în teritoriile palestiniene ocupate.
Din experiența sa, încălcările drepturilor omului în teritoriile palestiniene ocupate sunt abundente și se înrăutățesc în mod continuu. În ciuda faptului că diplomații și factorii de decizie politică sunt familiarizați cu aceste practici ilicite, nu s-a făcut nimic, acest fapt stimulând activitatea sa pe acest subiect.
Michael Lynk a susținut că dacă Occidentul ar lua măsurile firești, cum ar fi încetarea comerțului și a acordurilor militare cu Israelul, ar fi un sfârșit aproape instantaneu al ocupației și apartheid-ului.
A treia și ultima sesiune a panelului a fost pe tema rezistenței și eliberării. Diplomatul cubanez și director al Centrului de Cercetare pentru Politică Internațională (CIPI) din Havana, Jose Ramon Cabañas, a vorbit pe larg despre istoria sprijinului națiunii caraibiene pentru Palestina, subliniind că aceasta s-a opus chiar împărțirii Palestinei, în 1947, fiind ea însăși supusă la blocadă de o putere colonială și, mai târziu, de una imperială.
Jeff Halper, care s-a autoidentificat drept „evreu israelian”, antropolog, director al Israeli Committee Against House Demolitions și co-fondator al „The One Democratic State Campaign” (ODSC), a fost ultimul vorbitor din panel și a vorbit cu optimism despre soluția unui singur stat, o mișcare condusă de palestinieni.
Halper a recunoscut că este un „colonist” și a subliniat că eliberarea Palestinei trebuie să vină doar de la poporul palestinian însuși. Totuși, aceasta va depinde și de rezultatele unui conflict „intra-palestinian” cu privire la agenda națională. Lupta de eliberare a Palestinei, a spus Halper, va exista în cadrul unei lupte mai ample, în care posibil că „nu va exista eliberarea totală la care palestinienii au visat-o întotdeauna”, care se întoarce la națiunea palestiniană, redevenind Palestina.
El a avertizat, de asemenea, că încheierea unui stat de apartheid nu înseamnă decolonizare, dând exemplul Africii de Sud, care, deși a văzut sfârșitul sistemului de apartheid, nu a fost în același timp decolonizată, colonialismul de tip settler fiind mai mult decât un regim de apartheid.
Pentru Halper, ambele părți vor trebui să se confrunte cu faptul că nici israelienii și nici palestinienii nu vor pleca și nu vor fi acolo pentru a rămâne, de unde propunerea soluției „un singur stat”, care ar putea lua, în teorie, trei forme diferite, cea mai realistă fiind a unui stat comun cu „o nouă identitate civică”.
Courtesy of Middle East Monitor
Solidaritate România-Palestina 
Un gând despre „Perspective internaționale despre apartheid și decolonizare în Palestina”