Nakba a devastat viețile și aspirațiile poporului palestinian. Doar un proces amănunțit de justiție restitutivă, cu ajutorul lumii, poate începe să îndrepte greșelile.
La începutul lunii februarie 1947, cabinetul britanic a decis să pună capăt mandatului asupra Palestinei și să părăsească țara, după aproape 30 de ani de guvernare.
Criza economică din Marea Britanie după cel de-al Doilea Război Mondial a adus la putere un guvern laburist, care era dispus să micșoreze imperiul și să răspundă nevoilor oamenilor din Insulele Britanice.
Palestina s-a dovedit a fi o povară și nu un atu, deoarece atât palestinienii nativi, cât și coloniștii sionişti luptau acum împotriva mandatului britanic și cereau sfârşitul acestuia.
Zarul a fost aruncat într-o ședință de cabinet la 1 februarie 1947, iar soarta Palestinei a fost încredințată ONU – o organizație internațională fără experiență pe atunci, deja afectată de debutul războiului rece dintre SUA și URSS.
Cu toate acestea, cele două superputeri au consimțit, în mod excepțional, să permită altor state membre să ofere o soluție la ceea ce s-a numit „chestiunea Palestinei”, fără amestecul lor.
Discuția despre viitorul Palestinei a fost transferată Comitetului Special al ONU pentru Palestina (Unscop), format din state membre. Acest lucru i-a înfuriat pe palestinieni și pe statele membre ale Ligii Arabe, deoarece se așteptau ca Palestina post-mandatorie să fie tratată în același mod ca orice alt stat mandatoriu din regiune – și anume, permițând poporului însuși să-și determine în mod democratic viitorul politic.
Nimeni din lumea arabă nu ar fi fost de acord să permită coloniștilor europeni stabiliți în Africa de Nord să ia parte la determinarea viitorului noilor țări independente. În mod similar, palestinienii au respins ideea că mișcarea sionistă a coloniștilor – formată în mare parte din coloniști care sosiseră cu doar doi ani înainte ca agenția ONU pentru refugiați pentru Palestina (UNRWA) să fie înființată în 1949 – ar avea un cuvânt de spus în viitorul patriei lor.
Palestinienii au boicotat Unscop și, așa cum se temeau, acesta a propus crearea unui stat evreiesc pe aproape jumătate din țara lor natală, ca parte a rezoluției 181 a Adunării Generale a ONU, adoptată la 29 noiembrie 1947.
Conducerea sionistă a acceptat împărțirea Palestinei (salutând principiul unui stat evreiesc), dar nu a avut nicio intenție să adere la acesta în practică, văzând că jumătate din populație va fi totuși palestiniană, iar spațiul alocat doar jumătate din țara râvnită de mişcarea sionistă.
Masterplan de purificare etnică
Deja, de mai bine de 30 de ani, istoricii au dezgropat suficient material de arhivă desecretizat, în principal din Israel, pentru a expune strategia sionistă din noiembrie 1947 până la sfârșitul anului 1948. Am numit strategia sionistă în acea perioadă, în lucrarea mea, un masterplan pentru epurarea etnică a Palestinei.
Trecerea timpului, expunerea mai multor materiale și proiectele palestiniene în continuă creștere și cruciale ale istoriei orale, nu au făcut decât să accentueze caracterul adecvat al aplicării acestui termen la evenimentele numite de palestinieni Nakba.
În ultimii ani, o veche definiție a sionismului ca mișcare colonială de tip settler a fost reînviată de oamenii de știință care cercetau istoria Palestinei. Acest lucru ar explica clar de ce conducerea sionistă nu ar fi putut niciodată să accepte o Palestină împărțită.
Ca orice altă mișcare colonială de tip settler, a fost o mișcare a europenilor care erau proscriși pe acel continent și trebuiau să-și facă o viață nouă în altă parte, de obicei în locuri deja locuite de alți oameni.
Nevoia de a elimina oamenii indigeni a devenit semnul distinctiv al unor astfel de mișcări, ducând, de exemplu, la genocidul nativilor americani din America de Nord.
A avea cât mai mult din noul loc cu cât mai puțini nativi a fost deja o temă centrală a ideologiei și mișcării sioniste încă de la începuturile sale. Stăpânirea britanică nu a permis preluarea semnificativă de pământ (mai puțin de 6% din pământurile Palestinei erau în proprietatea sionistă până în 1948). Dar pe pământul care a fost cumpărat de sioniști, în principal prin achiziționare de la elita palestiniană și proprietarii de pământ absenți care trăiau în afara Palestinei, fermierii locali au fost curățați etnic cu aprobarea autorităților britanice.
Conducerea sionistă a început să planifice purificarea etnică a Palestinei în februarie 1947 și operațiunile timpurii au avut loc deja un an mai târziu sub nasul autorităților britanice.
Conducerea sionistă trebuia să se grăbească prin operațiunile sale de purificare etnică împotriva palestinienilor în februarie 1948, începând cu evacuarea forțată a trei sate de pe coasta dintre Jaffa și Haifa. SUA și alți membri ai ONU începuseră deja să se îndoiască de înțelepciunea unui plan de partiție și căutau soluții alternative. Departamentul de Stat al SUA a propus o tutelă internațională de cinci ani asupra Palestinei, pentru a acorda timp suplimentar pentru negocieri ulterioare.
Fapte pe teren
Așadar, primul lucru pe care l-a făcut conducerea sionistă a fost să stabilească faptele pe teren chiar înainte de încheierea oficială a mandatului (prevăzut la 15 mai 1948). Asta însemna purificarea etnică a palestinienilor din zonele alocate de ONU pentru statul evreu, precum și preluarea a cât mai multor orașe din Palestina posibil.
Palestinienii nu se comparau militar cu grupurile paramilitare sioniste. Au sosit niște voluntari arabi, dar nu au putut face nimic pentru a-i apăra pe palestinieni să nu fie curățați etnic. Lumea arabă a așteptat până la 15 mai înainte de a trimite trupe în Palestina.
Faptul că palestinienii au fost lipsiți de apărare între 29 noiembrie 1947 (când a fost adoptată rezoluția de împărțire a ONU) și 15 mai 1948 (ziua în care s-a încheiat mandatul și au sosit unități din statele arabe vecine pentru a încerca să salveze palestinienii) nu este un simplu fapt cronologic.
Această realitate dezminte categoric principala afirmație din propaganda israeliană despre război – că palestinienii au devenit refugiați pentru că lumea arabă a invadat Palestina și le-a spus să plece; un mit pe care prea mulți oameni din întreaga lume îl acceptă și astăzi.
Conform acestei narațiuni, dacă lumea arabă s-ar fi abținut să atace Israelul, palestinienii ar fi putut scăpa de soarta refugiației și exilului.
Însă, un sfert de milion de palestinieni erau deja refugiați înainte de 15 mai 1948 și o lume arabă reticentă și-a trimis armatele să încerce să-i salveze pe ceilalți.
Aproape toți palestinienii care trăiau în Haifa și Jaffa au fost îndepărtați cu forța din casele lor, iar orașele Bisan, Safad și Acre au fost complet depopulate. Satele din jurul lor au suferit o soartă asemănătoare. În zona din jurul versanților vestici ai munților Ierusalimului, zeci de sate au fost curățate etnic și, uneori, așa cum -sa desfășurat în Deir Yassin la 9 aprilie 1948, expulzările au fost însoțite de masacre.
Cele mai mari atrocități ale Israelului
Intrarea armatelor arabe – Egipt, Siria, Iordania și Liban – în mai 1948 a reprezentat o provocare serioasă pentru noul stat Israel. Dar până atunci, capacitatea militară a comunității evreiești crescuse considerabil (cu ajutorul armelor din blocul estic care au fost achiziționate, cu aprobarea sovietică, din Cehoslovacia, care deținea un număr mare de surplus de arme lăsate în urmă de cel de-al Doilea Război Mondial). armatele germane si ruse (Marea Britanie și Franța au blocat aprovizionarea cu arme tuturor părților implicate în acel moment).
Drept urmare, forțele israeliene au putut îndeplini misiuni pe două fronturi: în primul rând, împotriva armatelor arabe; și, în al doilea rând, prin continuarea operațiunilor sale de purificare etnică, vizând în principal zonele acordate prin rezoluția de împărțire a ONU statului palestinian.
Operațiunea din Galileea Superioară în special a înregistrat unele dintre cele mai grave atrocități comise de armata israeliană în timpul Nakba: parțial din cauza rezistenței acerbe a oamenilor care cunoșteau deja soarta care îi aștepta sub ocupația israeliană; și parțial din cauza forțelor isreliene de ocupație care s-au dispensat de orice inhibiții anterioare în modul în care au tratat populația civilă.
În masacrul de la Al-Dawayima, lângă Hebron, din 29 octombrie 1948, se estimează că 455 de palestinieni, jumătate dintre ei femei și copii, au fost executați de soldații israelieni.
Două zone ale Palestinei istorice au scăpat de soarta purificării etnice. Zona care a devenit cunoscută sub numele de Cisiordania a fost ocupată aproape fără luptă de forțele iordaniene și irakiene. Acesta a fost parțial un acord tacit între Israel și Iordania conform căruia, în schimbul acestei anexări, Iordania va juca un rol militar minim în efortul general arab de salvare a Palestinei.
Cu toate acestea, sub presiunea israeliană după război, Iordania a recunoscut, în timpul negocierilor pentru armistițiu, o parte din ceea ce trebuia să fie Cisiordania sa. Această zonă se numește Wadi Ara, leagă Marea Mediterană și districtul Jenin.
Această anexare a pus o problemă unui stat colonial de tip settler precum Israelul. A avea mai mult teritoriu însemna să ai și mai mulți palestinieni în statul evreiesc. Astfel, au mai comis operațiuni de curățare etnică pentru a reduce numărul palestinienilor care trăiesc în Wadi Ara.
Această legătură între geografie și demografie l-a determinat pe primul prim-ministru al Israelului, David Ben-Gurion, să respingă presiunea generalilor săi de a ocupa Cisiordania (acești generali aveau să devină politicienii care pretindeau preluarea Cisiordaniei în războiul din 1967 pentru compensa „greșeala” de a nu-l ocupa în 1948).
Nakba în curs de desfășurare
Israelul a lăsat singur și o altă zonă, care a devenit cunoscută drept Fâșia Gaza. Era un dreptunghi artificial de pământ creat de Israel ca un uriaș recipient pentru sutele de mii de refugiați pe care i-a curățat din părțile de sud ale Palestinei și a permis Egiptului să o păstreze ca zonă ocupată militar.
Pe ruinele satelor palestiniene, Israelul a construit așezări folosind adesea o versiune ebraică a numelui arab – astfel Saffuriya a devenit Tzipori și Lubya a devenit Lavi, sau a plantat parcuri, încercând să ștergă orice urmă a culturii, vieții și societății pe care le-a distrus în interior timp de nouă luni în 1948.
Jumătate din populația Palestinei a devenit refugiată, iar sute de sate au fost demolate, iar orașele sale au fost dezarabizate de forțele de ocupație.
Nakba a distrus o țară, precum și viețile și aspirațiile oamenilor săi. Uriașul capital uman pe care societatea palestiniană îl dezvoltase a fost, prin intermediul refugiaților, investit în alte țări arabe, contribuind la dezvoltarea lor culturală, educațională și economică.
Mesajul din lume către Israel a fost că epurarea etnică a Palestinei, care era binecunoscută în Occident, era acceptabilă – în principal ca o compensare pentru Holocaust și secolele de antisemitism care a afectat Europa.
Prin urmare, Israelul și-a continuat purificarea etnică după 1967, când spațiul ocupat suplimentar i-a adus din nou mai mulți oameni „nedoriți”. De data aceasta, purificarea etnică a fost progresivă și continuă și astăzi.
Cu toate acestea, palestinienii sunt încă acolo, dând dovadă de rezliență și rezistență incredibile – alături de Nakba în curs de desfășurare, există o intifada în desfășurare și, atâta timp cât Israelul nu ține cont de ceea ce a făcut și face, colonizarea va continua, la fel și anti -lupta colonialistă împotriva ei.
Singurul mod posibil de a remedia răul este respectarea dreptului de întoarcere al refugiaților palestinieni și înființarea unui stat în toată Palestina istorică, bazat pe principiile democrației, egalității și justiției sociale.
Acesta trebuie construit printr-un proces de justiție restitutivă care să compenseze oamenii pentru pierderea pământului, a carierei și a vieții de către noul stat și cu ajutorul lumii.
Courtesy of Ilan Pappe / Middle East Eye
Solidaritate România-Palestina 