Aceasta nu este o poveste despre numere. Desigur, cifrele sunt foarte relevante, dar nu și acum. Este vorba despre a vă imagina în poziția altora și apoi, odată ce ați făcut asta, să cereți dreptate, responsabilitate și compensare pentru o atrocitate incredibilă. Este vorba despre Nakba – Catastrofa poporului palestinian însă, de data aceasta, este a voastră.
Imaginați-vă că, în câteva zile, uneori ore, întreaga voastră lume este răsturnată. Nu mai aveți o casă, bunuri sau bani, cu excepția a ceea ce ați reușit să băgați în grabă în buzunare înainte de a fugi pentru a vă salva viețile. Milițiile sioniste înarmate vă invadează orașul sau vă dau foc satului și nu aveți încotro, așa că fugiți.
Ați auzit că în satele și orașele învecinate, aceste miliții au măcelărit sute de oameni, le-au jefuit casele și au revendicat pământul ca fiind al lor. Deir Yassin, unde au fost uciși peste 100 de oameni nevinovați, este doar unul dintre aceste masacre documentate. Asta vă îngrozește până în oase, așa că fugiți și luați copiii, cheile casei și poate niște poze și documente personale.
Vă alăturați grupurilor altor oameni îngroziți care merg spre un viitor necunoscut, sperând că acest coșmar se va încheia în câteva zile. Nici în visele voastre cele mai groaznice nu v-ați imaginat că nu o să vă mai vedeți casele niciodată. Că nu contează dacă v-ați lăsat ușa de la intrare descuiată sau hainele încă atârnate pe firul pentru uscat rufe. Dar, altcineva, un străin, vă va fi luat în curând locul.
Acest lucru este doar temporar, vă spuneți singuri. Această situație nu este sustenabilă, spuneți, pentru că nimeni nu are dreptul să vă ia locuința și proprietatea, cu atât mai puțin patria. Dacă cineva ar îndrăzni, există o lume care crede în justiție, drepturi și umanitate care nu i-ar permite. Cel puțin asta ați crezut atunci.
Dar aceasta nu este povestea voastră și ar trebui să fiți recunoscători pentru asta. Aceasta este povestea Nakba – Catastrofa palestiniană și este cât se poate de reală. Potrivit estimărilor oficiale ale ONU, cel puțin 750.000 de femei, bărbați și copii, sau peste 50% din populația palestiniană a Palestinei istorice, a fost strămutată forțat, expulzată și curățată etnic în decurs de câteva luni, pentru a nu se mai întoarce niciodată la casele oamenilor ei.
Speranțele de întoarcere s-au transformat, în cele din urmă, în vise spulberate și o viață întreagă de exil în taberele de refugiați din Cisiordania, Fâșia Gaza și Iordania, sau, pentru cei exilați mai aproape de granița de nord a Palestinei, în taberele de refugiați mizerabile din Siria și Liban.
Chiar și Națiunile Unite, când și-au dat seama de amploarea catastrofei care a avut loc, nu a crezut că va dura mult sau 75 de ani. Au creat UNRWA, Agenția Națiunilor Unite pentru Ajutorare și Lucrări, pentru a face față consecințelor creației Israelului asupra rămășițelor a ceea ce a fost odată Palestina. Agenția a fost menită să ofere asistență de urgență palestinienilor strămutați prin violență până când va putea fi găsită o soluție permanentă. De atunci, mandatul său a fost reînnoit în mod repetat din motive evidente.
Pentru cei care au fost exilați, este greu de spus când și-au dat seama, în cele din urmă, că nu se vor întoarce niciodată acasă. Speranța este o sabie cu două tăișuri, deoarece îi motivează pe oameni să continue să lupte pentru scopurile lor, în acest caz, cererea legitimă de a se întoarce la casele lor. Cu toate acestea, reversul este dezamăgirea și disperarea care vin atunci când, an de an, această cerere este ignorată, calomniată și respinsă de puterile care sunt, în primul rând de Israel, autorul și menținătorul atrocității și, în al doilea rând, de către puternicii săi aliați globali în frunte cu Statele Unite.
Rezultatul este că acești oameni, care au avut vieți productive și pline de sens la fel ca oricine altcineva, au fost atât de crunt dezrădăcinați și deposedați fără nicio vină a lor și nu cer altceva decât dreptul lor legitim de întoarcere. Acesta este un drept consacrat în dreptul internațional și în special în Rezoluția 194 a Adunării Generale a ONU, care afirmă clar: „Refugiații care doresc să se întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu vecinii lor ar trebui să li se permită să facă acest lucru cât mai curând posibil”.
Acestea sunt cuvinte frumoase, care, după orice standard, ar trebui să fie obligatorii. Cu toate acestea, pentru oricine a lâncezit în tabăra Biqa’a din Iordania, în tabăra Shati’ din Fâșia Gaza sau în tabăra Yarmouk din Siria, această rezoluție nu este altceva, până acum, decât cerneală inutilă pe hârtie.
Palestinienii au și nu vor renunța niciodată la dreptul lor inalienabil de a se întoarce la casele lor. Timpul a dovedit, totuși, că aceasta este doar o parte a ecuației. Este în sarcina comunității internaționale să susțină standardele pe care pretinde că le susține. Are o obligație etică, legală și morală de a se asigura că dreptatea este realizată pentru refugiații Palestinei și că Israelul, creatorul acestei catastrofe, este tras la răspundere pentru trecutul său întunecat și crimele împotriva poporului nativ de pe acest pământ.
Acum, gândiți-vă la această poveste, nu din prisma palestinienilor, un popor străin despre care poate nu știți prea multe. Gândiți-vă la această poveste ca și cum ar fi a voastră: casa voastră a fost furată, pământul vostru a fost dat altora, rudele voastre masacrate și strămutate, iar vouă v-au fost negate sistematic identitatea și dreptatea timp de 75 de ani.
Puteți să o vedeți?
Prin amabilitatea Joharah Baker, Ierusalim, Palestina
Discursul suprematist al președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a produs efecte în Apartheid Israel
Foto: Matan Golan via Zuma Press
În ciuda protestelor masive și îndelungate, regimul suprematist israelian a rămas în picioare. În urmă cu câteva zile, acesta a primit un sprijin nesperat chiar de la președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen:
Ieri, protestele săptămânale care au loc de luni de zile în orașele israeliene au fost vizate de Cămășile Negre, agenți în civil ai regimului de apartheid israelian, care au atacat grupurile de protestatari care cer oprirea ocupației Israelului asupra teritoriilor palestiniene – Ierusalimul de Est, Cisiordania și Ghetoul Gaza.
Deasemenea, protestatarilor paşnici care manifestau pe străzile oraşelor israeliene şi le-au fost smulse steagurile palestiniene şi mesajele „Democrație pentru noi toți”.
În prezent, s-a înregistrat o schimbare semnificativă în modul în care grupurile pentru drepturile omului descriu ocupația Israelului. Inclusivsocietatea civilă israeliană a etichetat Israelul drept stat apartheid.
B’Tselema publicat un raport detaliat în care demonstrează clar faptul că „prin spațiul de inginerie geografică, demografică și fizică, regimul le permite evreilor să trăiască într-o zonă învecinată cu drepturi depline, inclusiv autodeterminare, în timp ce palestinienii trăiesc în unități separate și se bucură de mai puține drepturi”.
„Acest lucru se califică drept un regim de apartheid, deși Israelul este privit în mod obișnuit ca o democrație care susține o ocupație temporară”, a adăugat acesta.
Curând după aceea, Human Rights Watcha prezentat propriul raport de referință, de 213 de pagini, care a ajuns la aceeași concluzie. Grupul pentru drepturile omului a constatat că autoritățile israeliene „comit crime împotriva umanității, apartheid și persecuție”.
„Am ajuns la această hotărâre pe baza documentației noastre privind o politică guvernamentală globală de a menține dominația evreilor israelieni asupra palestinienilor, împreună cu abuzuri grave comise împotriva palestinienilor care trăiesc în teritoriul ocupat, inclusiv Ierusalimul de Est”, a spus HRW.
Amnesty International a urmat exemplul cu un raport care a constatat că Israelul comite crima de apartheid împotriva palestinienilor.
Raportul „expune modul în care confiscările masive de pământ și proprietăți palestiniene, uciderile ilegale, transferul forțat, restricțiile drastice ale circulației și refuzul naționalității și cetățeniei palestinienilor sunt toate componente ale unui sistem care echivalează cu apartheid în conformitate cu dreptul internațional”.
Și Michael Lynk, raportorul special al ONU pentru situația drepturilor omului pe teritoriul palestinian ocupat din 1967, a cerut Națiunilor Unite să abordeze ceea ce el a descris și drept apartheid.
„Apartheid-ul nu este, din păcate, un fenomen limitat la cărțile de istorie ale Africii de Sud”, a spus el în raportul său către Consiliul pentru Drepturile Omului.
„Există astăzi pe teritoriul palestinian ocupat de Israel din 1967 un sistem juridic și politic dublu profund discriminatoriu, care privilegiază cei 700.000 de coloniști evrei israelieni care trăiesc în cele 300 de așezări ilegale israeliene din Ierusalimul de Est și Cisiordania”, a adăugat el.
Convenția de apartheid, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1973, declară că apartheid-ul este o crimă împotriva umanității și că „actele inumane rezultate din politicile și practicile apartheid și din politici și practici similare de segregare rasială și discriminare” sunt crime internaționale. Statutul de la Roma din 2002 al Curții Penale Internaționale a stabilit și apartheid-ul drept o crimă împotriva umanității.
Desigur, există diferențe între regimul de apartheid din Africa de Sud și ocuparea teritoriilor palestiniene de către Israel. Dar sistemul este același. Desmond Tutu, un lider sud-african anti-apartheid a vorbit des despre ele.
„Am fost martor la umilirea sistemică a bărbaților, femeilor și copiilor palestinieni de către forțele militare si polițienești israeliene. Umilirea lor este familiară tuturor sud-africanilor de culoare care au fost umilți, hărțuiți, închiși și atacați de forțele de securitate ale guvernului apartheid”, a spus el încă în 2014.
Cartea este o premieră publicistică, fiind prima carte scrisă de către un autor român, după anul 1989, despre Palestina. Mai mult, spre deosebire de alte cărți anterioare, care au abordat subiectul preponderent referindu-se la forțele și evenimentele militare, Olimpia Olari-Stan a abordat subiectul din perspectiva injustiției făcute poporului palestinian și a suferinței sale, care, din păcate, trenează până astăzi.
Cartea este rezultatul experienței acumulate de autoare în ani de studiu și documentare, inclusiv pe teren, și participări la conferințe internaționale privind situația din Israel/Palestina, contribuțiile sale la acestea fiind extrem de apreciate de către organizațiile pentru drepturile omului și politicienii occidentali implicați în lupta de eliberare a poporului palestinian de sub ocupația și apartheidul impuse de Israel asupra sa.
„Această carte nu este o lucrare istorică, întrucât nu sunt un specialist în domeniul istoriei. Nu este nici neapărat originală, multe dintre ideile concentrate aici le-am preluat și eu de la alții mai deștepți ca mine. Însă reflectă parcursul personal al unui om care, într-un anumit moment al vieții, trezit din ignoranță și amorțire, a luat contact indirect și direct cu drama unui popor și a hotărât să spună povestea acestuia, așa cum a trăit-o și înțeles-o el”, declară Olimpia în prefața sa. „Lucrarea de față este un proiect născut din dragostea pentru poporul palestinian, care s-a produs spontan, ca un coup de foudre, din setea de adevăr, dreptate și o nevoie vitală de solidarizare cu cel oprimat.”
„Majoritatea proiectelor internaționale încearcă să falsifice un «parteneriat» între israelieni și palestinieni, ignorând inegalitatea pozițiilor, faptul că un popor îl subjugă pe celălalt. Poporul palestinian nu s-a dus pe pământul altui popor pentru a-l ucide și a-l deposeda de teritoriu, poporul palestinian a stat acolo unde a trăit de milenii.
Știu, organizațiile lobby-urilor sioniste sau evreiești mă vor contrazice – doar de-asta există, să întrețină în permanență sentimentul că evreii sunt persecutați, iar la adăpostul acestei idei, să se bucure de diverse avantaje. Cazul Israel este cel mai grăitor. În numele antisemitismului și al suferinței cauzate de acesta în trecut și în prezent, statul Israel beneficiază de un tratament unic, ce îi permite să violeze legea internațională și să scape nepedepsit.
Nu sunt împotriva păcii, sunt împotriva normalizării unei situații aberante, împotriva condamnării refuzului palestinian de a accepta ceea ce este inacceptabil, de a suporta ceea ce este de nesuportat. Pacea adevărată și nu camuflarea ocupației sub straiele duplicitare ale «negocierilor», presupune dialogul dintre două părți egale. Dacă una din părți este stat suveran, atunci și cealaltă parte trebuie să fie stat suveran. Dacă una din părți este componenta unui stat bi-național, beneficiind de niște drepturi, atunci și cealaltă parte trebuie să beneficieze de aceleași drepturi, pentru a putea discuta despre pace.
Sunt multe lucruri practice de analizat în cadrul unui proces ce presupune decolonizarea, dar drepturile poporului palestinian nu sunt negociabile. Când pacea va însemna abrogarea legitimității biblice a statului modern Israel și recunoașterea modului violent prin care acesta și-a forțat crearea, când pacea va însemna abandonarea unui sistem politic întemeiat pe fundamentele rasiste ale sionismului, când pacea va însemna îngroparea superiorității etno-religioase evreiești și a privilegiilor rezultate în urma acestui concept, când pacea va însemna că viața palestinianului sau a non-evreului este la fel de valoroasă ca cea a evreilor, iar drepturile primilor la fel de esențiale ca ale celor din urmă, când pacea va însemna că suferința palestiniană este la fel de revoltătoare ca suferința evreiască, atunci voi fi de partea păcii. Până atunci, sunt de partea luptei pentru dreptate – rămân o rachetă Qassam.
Dar bătălia nu este una exclusiv palestiniană. Dacă aș fi evreu, știu că mi-ar fi rușine cu lucrurile pe care Israelul susține că le face în numele MEU. Există o povestire evreiască ce vorbește despre un om care și-a înălțat brațele la cer, rugându-I-se lui Dumnezeu: «Ce faci, Doamne? Nu vezi câtă suferință, cât necaz e în lume? De ce nu Te înduri să ne trimiți salvarea?». La care Dumnezeu îi răspunde: «Am trimis salvarea. Te-am trimis pe tine, omule».
Ceea ce omul a greșit, doar omul poate să repare. Dumnezeu nu este meseriașul de serviciu, pe care îl chemăm când ni s-a înfundat chiuveta. Puterea stă în mâinile noastre – și de a face rău, și de a face bine. Schimbarea e la noi. De aceea, întrebarea: «Unde a fost Dumnezeu în timpul Holocaustului?» este incorectă. Întrebarea fundamentală este: «Unde a fost omul?». Omul avea puterea de a schimba lucrurile, dar a rămas pasiv, pentru că nenorocirea nu i se întâmpla lui.
La fel este și în cazul palestinienilor. Miza evreilor ce au rămas fideli valorilor religioase și morale promovate de o tradiție veche de milenii este cel puțin la fel de importantă. Dacă mai există evrei pentru care iudaismul este o parte esențială a vieții lor, trebuie să-l reclame din mâinile celor care l-au corupt, însușindu-și o versiune denaturată, ultranaționalistă și de-a dreptul obscenă în intoleranța sa față de non-evrei, redându-i demnitatea, nu despre un excepționalism evreiesc echivalent cu rasismul.”
„Palestina, visând la libertate” poate fi cumpărată de la Editura Proema.
Nakba a devastat viețile și aspirațiile poporului palestinian. Doar un proces amănunțit de justiție restitutivă, cu ajutorul lumii, poate începe să îndrepte greșelile.
La începutul lunii februarie 1947, cabinetul britanic a decis să pună capăt mandatului asupra Palestinei și să părăsească țara, după aproape 30 de ani de guvernare.
Criza economică din Marea Britanie după cel de-al Doilea Război Mondial a adus la putere un guvern laburist, care era dispus să micșoreze imperiul și să răspundă nevoilor oamenilor din Insulele Britanice.
Palestina s-a dovedit a fi o povară și nu un atu, deoarece atât palestinienii nativi, cât și coloniștii sionişti luptau acum împotriva mandatului britanic și cereau sfârşitul acestuia.
Zarul a fost aruncat într-o ședință de cabinet la 1 februarie 1947, iar soarta Palestinei a fost încredințată ONU – o organizație internațională fără experiență pe atunci, deja afectată de debutul războiului rece dintre SUA și URSS.
Cu toate acestea, cele două superputeri au consimțit, în mod excepțional, să permită altor state membre să ofere o soluție la ceea ce s-a numit „chestiunea Palestinei”, fără amestecul lor.
Discuția despre viitorul Palestinei a fost transferată Comitetului Special al ONU pentru Palestina (Unscop), format din state membre. Acest lucru i-a înfuriat pe palestinieni și pe statele membre ale Ligii Arabe, deoarece se așteptau ca Palestina post-mandatorie să fie tratată în același mod ca orice alt stat mandatoriu din regiune – și anume, permițând poporului însuși să-și determine în mod democratic viitorul politic.
Nimeni din lumea arabă nu ar fi fost de acord să permită coloniștilor europeni stabiliți în Africa de Nord să ia parte la determinarea viitorului noilor țări independente. În mod similar, palestinienii au respins ideea că mișcarea sionistă a coloniștilor – formată în mare parte din coloniști care sosiseră cu doar doi ani înainte ca agenția ONU pentru refugiați pentru Palestina (UNRWA) să fie înființată în 1949 – ar avea un cuvânt de spus în viitorul patriei lor.
Palestinienii au boicotat Unscop și, așa cum se temeau, acesta a propus crearea unui stat evreiesc pe aproape jumătate din țara lor natală, ca parte a rezoluției 181 a Adunării Generale a ONU, adoptată la 29 noiembrie 1947.
Conducerea sionistă a acceptat împărțirea Palestinei (salutând principiul unui stat evreiesc), dar nu a avut nicio intenție să adere la acesta în practică, văzând că jumătate din populație va fi totuși palestiniană, iar spațiul alocat doar jumătate din țara râvnită de mişcarea sionistă.
Masterplan de purificare etnică
Deja, de mai bine de 30 de ani, istoricii au dezgropat suficient material de arhivă desecretizat, în principal din Israel, pentru a expune strategia sionistă din noiembrie 1947 până la sfârșitul anului 1948. Am numit strategia sionistă în acea perioadă, în lucrarea mea, un masterplan pentru epurarea etnică a Palestinei.
Trecerea timpului, expunerea mai multor materiale și proiectele palestiniene în continuă creștere și cruciale ale istoriei orale, nu au făcut decât să accentueze caracterul adecvat al aplicării acestui termen la evenimentele numite de palestinieni Nakba.
În ultimii ani, o veche definiție a sionismului ca mișcare colonială de tip settler a fost reînviată de oamenii de știință care cercetau istoria Palestinei. Acest lucru ar explica clar de ce conducerea sionistă nu ar fi putut niciodată să accepte o Palestină împărțită.
Ca orice altă mișcare colonială de tip settler, a fost o mișcare a europenilor care erau proscriși pe acel continent și trebuiau să-și facă o viață nouă în altă parte, de obicei în locuri deja locuite de alți oameni.
Nevoia de a elimina oamenii indigeni a devenit semnul distinctiv al unor astfel de mișcări, ducând, de exemplu, la genocidul nativilor americani din America de Nord.
A avea cât mai mult din noul loc cu cât mai puțini nativi a fost deja o temă centrală a ideologiei și mișcării sioniste încă de la începuturile sale. Stăpânirea britanică nu a permis preluarea semnificativă de pământ (mai puțin de 6% din pământurile Palestinei erau în proprietatea sionistă până în 1948). Dar pe pământul care a fost cumpărat de sioniști, în principal prin achiziționare de la elita palestiniană și proprietarii de pământ absenți care trăiau în afara Palestinei, fermierii locali au fost curățați etnic cu aprobarea autorităților britanice.
Conducerea sionistă a început să planifice purificarea etnică a Palestinei în februarie 1947 și operațiunile timpurii au avut loc deja un an mai târziu sub nasul autorităților britanice.
Conducerea sionistă trebuia să se grăbească prin operațiunile sale de purificare etnică împotriva palestinienilor în februarie 1948, începând cu evacuarea forțată a trei sate de pe coasta dintre Jaffa și Haifa. SUA și alți membri ai ONU începuseră deja să se îndoiască de înțelepciunea unui plan de partiție și căutau soluții alternative. Departamentul de Stat al SUA a propus o tutelă internațională de cinci ani asupra Palestinei, pentru a acorda timp suplimentar pentru negocieri ulterioare.
Fapte pe teren
Așadar, primul lucru pe care l-a făcut conducerea sionistă a fost să stabilească faptele pe teren chiar înainte de încheierea oficială a mandatului (prevăzut la 15 mai 1948). Asta însemna purificarea etnică a palestinienilor din zonele alocate de ONU pentru statul evreu, precum și preluarea a cât mai multor orașe din Palestina posibil.
Palestinienii nu se comparau militar cu grupurile paramilitare sioniste. Au sosit niște voluntari arabi, dar nu au putut face nimic pentru a-i apăra pe palestinieni să nu fie curățați etnic. Lumea arabă a așteptat până la 15 mai înainte de a trimite trupe în Palestina.
Faptul că palestinienii au fost lipsiți de apărare între 29 noiembrie 1947 (când a fost adoptată rezoluția de împărțire a ONU) și 15 mai 1948 (ziua în care s-a încheiat mandatul și au sosit unități din statele arabe vecine pentru a încerca să salveze palestinienii) nu este un simplu fapt cronologic.
Această realitate dezminte categoric principala afirmație din propaganda israeliană despre război – că palestinienii au devenit refugiați pentru că lumea arabă a invadat Palestina și le-a spus să plece; un mit pe care prea mulți oameni din întreaga lume îl acceptă și astăzi.
Conform acestei narațiuni, dacă lumea arabă s-ar fi abținut să atace Israelul, palestinienii ar fi putut scăpa de soarta refugiației și exilului.
Însă, un sfert de milion de palestinieni erau deja refugiați înainte de 15 mai 1948 și o lume arabă reticentă și-a trimis armatele să încerce să-i salveze pe ceilalți.
Aproape toți palestinienii care trăiau în Haifa și Jaffa au fost îndepărtați cu forța din casele lor, iar orașele Bisan, Safad și Acre au fost complet depopulate. Satele din jurul lor au suferit o soartă asemănătoare. În zona din jurul versanților vestici ai munților Ierusalimului, zeci de sate au fost curățate etnic și, uneori, așa cum -sa desfășurat în Deir Yassin la 9 aprilie 1948, expulzările au fost însoțite de masacre.
Cele mai mari atrocități ale Israelului
Intrarea armatelor arabe – Egipt, Siria, Iordania și Liban – în mai 1948 a reprezentat o provocare serioasă pentru noul stat Israel. Dar până atunci, capacitatea militară a comunității evreiești crescuse considerabil (cu ajutorul armelor din blocul estic care au fost achiziționate, cu aprobarea sovietică, din Cehoslovacia, care deținea un număr mare de surplus de arme lăsate în urmă de cel de-al Doilea Război Mondial). armatele germane si ruse (Marea Britanie și Franța au blocat aprovizionarea cu arme tuturor părților implicate în acel moment).
Drept urmare, forțele israeliene au putut îndeplini misiuni pe două fronturi: în primul rând, împotriva armatelor arabe; și, în al doilea rând, prin continuarea operațiunilor sale de purificare etnică, vizând în principal zonele acordate prin rezoluția de împărțire a ONU statului palestinian.
Operațiunea din Galileea Superioară în special a înregistrat unele dintre cele mai grave atrocități comise de armata israeliană în timpul Nakba: parțial din cauza rezistenței acerbe a oamenilor care cunoșteau deja soarta care îi aștepta sub ocupația israeliană; și parțial din cauza forțelor isreliene de ocupație care s-au dispensat de orice inhibiții anterioare în modul în care au tratat populația civilă.
În masacrul de la Al-Dawayima, lângă Hebron, din 29 octombrie 1948, se estimează că 455 de palestinieni, jumătate dintre ei femei și copii, au fost executați de soldații israelieni.
Două zone ale Palestinei istorice au scăpat de soarta purificării etnice. Zona care a devenit cunoscută sub numele de Cisiordania a fost ocupată aproape fără luptă de forțele iordaniene și irakiene. Acesta a fost parțial un acord tacit între Israel și Iordania conform căruia, în schimbul acestei anexări, Iordania va juca un rol militar minim în efortul general arab de salvare a Palestinei.
Cu toate acestea, sub presiunea israeliană după război, Iordania a recunoscut, în timpul negocierilor pentru armistițiu, o parte din ceea ce trebuia să fie Cisiordania sa. Această zonă se numește Wadi Ara, leagă Marea Mediterană și districtul Jenin.
Această anexare a pus o problemă unui stat colonial de tip settler precum Israelul. A avea mai mult teritoriu însemna să ai și mai mulți palestinieni în statul evreiesc. Astfel, au mai comis operațiuni de curățare etnică pentru a reduce numărul palestinienilor care trăiesc în Wadi Ara.
Această legătură între geografie și demografie l-a determinat pe primul prim-ministru al Israelului, David Ben-Gurion, să respingă presiunea generalilor săi de a ocupa Cisiordania (acești generali aveau să devină politicienii care pretindeau preluarea Cisiordaniei în războiul din 1967 pentru compensa „greșeala” de a nu-l ocupa în 1948).
Nakba în curs de desfășurare
Israelul a lăsat singur și o altă zonă, care a devenit cunoscută drept Fâșia Gaza. Era un dreptunghi artificial de pământ creat de Israel ca un uriaș recipient pentru sutele de mii de refugiați pe care i-a curățat din părțile de sud ale Palestinei și a permis Egiptului să o păstreze ca zonă ocupată militar.
Pe ruinele satelor palestiniene, Israelul a construit așezări folosind adesea o versiune ebraică a numelui arab – astfel Saffuriya a devenit Tzipori și Lubya a devenit Lavi, sau a plantat parcuri, încercând să ștergă orice urmă a culturii, vieții și societății pe care le-a distrus în interior timp de nouă luni în 1948.
Jumătate din populația Palestinei a devenit refugiată, iar sute de sate au fost demolate, iar orașele sale au fost dezarabizate de forțele de ocupație.
Nakba a distrus o țară, precum și viețile și aspirațiile oamenilor săi. Uriașul capital uman pe care societatea palestiniană îl dezvoltase a fost, prin intermediul refugiaților, investit în alte țări arabe, contribuind la dezvoltarea lor culturală, educațională și economică.
Mesajul din lume către Israel a fost că epurarea etnică a Palestinei, care era binecunoscută în Occident, era acceptabilă – în principal ca o compensare pentru Holocaust și secolele de antisemitism care a afectat Europa.
Prin urmare, Israelul și-a continuat purificarea etnică după 1967, când spațiul ocupat suplimentar i-a adus din nou mai mulți oameni „nedoriți”. De data aceasta, purificarea etnică a fost progresivă și continuă și astăzi.
Cu toate acestea, palestinienii sunt încă acolo, dând dovadă de rezliență și rezistență incredibile – alături de Nakba în curs de desfășurare, există o intifada în desfășurare și, atâta timp cât Israelul nu ține cont de ceea ce a făcut și face, colonizarea va continua, la fel și anti -lupta colonialistă împotriva ei.
Singurul mod posibil de a remedia răul este respectarea dreptului de întoarcere al refugiaților palestinieni și înființarea unui stat în toată Palestina istorică, bazat pe principiile democrației, egalității și justiției sociale.
Acesta trebuie construit printr-un proces de justiție restitutivă care să compenseze oamenii pentru pierderea pământului, a carierei și a vieții de către noul stat și cu ajutorul lumii.
2023 marchează 75 de ani de la strămutarea în masă a palestinienilor, cunoscută sub numele de „Nakba” sau „Catastrofa”. Comitetul ONU pentru Exercitarea Drepturilor Inalienabile ale Poporului Palestinian (CEIRPP) a comemorat Nakba, prin două evenimente de prim ordin, la sediul ONU din New York. A fost pentru prima dată în istoria ONU când această aniversare a fost comemorată conform mandatului Adunării Generale.
CEIRPP a organizat o reuniune specială la nivel înalt pe 15 mai 2023, prezidată de președintele Comitetului, ambasadorul Senegalului, Cheikh Niang. Aceasta a inclus un discurs principal a președintelui statului Palestina, Mahmoud Abbas, și declarațiile lui Rosemary A. DiCarlo, subsecretarul general pentru afaceri politice și de consolidare a păcii, ale comisarului general al UNRWA, Philippe Lazzarini, precum și ale reprezentanților grupurilor regionale și ai societății civile. Evenimentul a fost desfășurat în cele șase limbi oficiale ale Organizației Națiunilor Unite.
Cheikh Niang, președintele Comitetului pentru drepturile inalienabile ale poporului palestinian, a subliniat în observațiile de deschidere că rezistența poporului palestinian, de unul singur, nu ar trebui să scutească comunitatea internațională de îndatoririle și responsabilitățile sale, ci dimpotrivă. Suferința continuă a poporului palestinian necesită acum, mai mult decât oricând, sprijinul comunității internaționale, a afirmat el, subliniind situația actuală îngrozitoare din Teritoriul Palestinian Ocupat.
În absența continuă a unei soluții juste, Comitetul continuă să susțină cu fermitate mandatul Agenției Națiunilor Unite de Ajutor și Lucrări pentru Refugiații Palestinei din Orientul Apropiat (UNRWA) și face apel pentru finanțarea suficientă și previzibilă a agenției, a subliniat el.
Regretă faptul că rapoartele entităților care se angajează activ în promovarea unei păci juste și durabile indică toate tendințele din ce în ce mai negative și îngrijorătoare pe teren, a spus el înainte de a condamna escaladarea continuă în Gaza și pierderea de vieți civili din recenta operațiune militară a Israelului: „Violența, sub orice formă, nu face decât să ne îndepărteze mai mult de consensul internațional de a obține o pace justă în Orientul Mijlociu, așa cum este subliniat în dreptul internațional și în nenumăratele rezoluții [ale Națiunilor Unite] – o astfel de violență nu este răspunsul”, a declarat el.
El a continuat exprimându îngrijorarea gravă a Comitetului față de anexarea de facto a teritoriului palestinian ocupat de către Israel, precum și consternarea acestuia față de gravele abuzuri ale drepturilor omului și politicile discriminatorii impuse poporului palestinian. În acest sens, Israelul trebuie să inverseze deposedarea și strămutarea forțată a palestinienilor, precum și transferul populației sale pe teritoriul palestinian ocupat.
Promițând că Comitetul va continua să fie solidar cu poporul palestinian, să-și mențină mandatul și să-și transforme obiectivele notabile în realitate, el a subliniat: „Pacea va fi atinsă punând capăt nedreptății din Nakba”.
Rosemary DiCarlo, subsecretarul general pentru afaceri politice și de consolidare a păcii, și-a exprimat îngrijorarea profundă cu privire la perspectivele în continuă scădere către o soluție cu două state. Violența rămâne omniprezentă pe măsură ce evacuările, demolările și confiscările israeliene de proprietăți deținute de palestinieni continuă fără încetare – acțiuni care continuă să submineze perspectivele înființării unui stat palestinian viabil, învecinat.
Detaliind mai multe incidente recente de violență, inclusiv cele care au avut loc în interiorul sau lângă Moscheea Al-Aqsa, și pierderile de vieți omenești în urma atacurilor aeriene israeliene și a tirurilor de rachete palestiniene, ea și-a reiterat apelul pentru respectarea status quo-ului în locurile sfinte din Ierusalim, în conformitate cu rolul special al Regatului Haşemit al Iordaniei.
Problema Palestinei este strâns legată de istoria și de Carta Națiunilor Unite, a subliniat ea, explicând că respectarea dreptului internațional și a drepturilor omului, autodeterminarea și rezolvarea pașnică a conflictelor constituie rațiunea de a fi a organizației.
Întrucât palestinienii merită o viață de justiție și demnitate, poziția ONU este clară: ocupația trebuie să se încheie și o soluție cu două state care va aduce pace și securitate de durată trebuie realizată în conformitate cu dreptul internațional, rezoluțiile Națiunilor Unite și acordurile anterioare.
Philippe Lazzarini, comisarul UNRWA, vorbind prin videoconferință, a subliniat că războiul din 1948 a fost începutul unei călătorii foarte lungi de așteptare și incertitudine. În acest context, astăzi este o zi pentru a evidenția modul în care Națiunile Unite și partenerii săi au făcut o diferență în viețile refugiaților din Palestina. În recunoașterea deplină a dreptului lor la protecție și asistență, UNRWA a fost înființată în 1950 pentru a continua munca vitală pe care alți parteneri de ajutor au început-o în 1948. De-a lungul anilor, peste 2 milioane de fete și băieți au absolvit școlile UNRWA, iar agenția a a îmbunătățit considerabil sănătatea de bază prin vaccinarea universală și îngrijirea excelentă a sănătății mamei și copilului. Dincolo de asistență directă, acesta servește și ca custode al înregistrărilor și amintirilor pentru refugiații din Palestina, a menționat el.
„Este obligația și datoria noastră la Națiunile Unite să îi ajutăm pe cei afectați de criză și pe cei aflați în nevoie – refugiații din Palestina nu sunt altfel”, a subliniat el.
Cu toate acestea, criza financiară gravă cu care se confruntă UNRWA riscă să anuleze progresele înregistrate în dezvoltarea umană pentru milioane de refugiați palestinieni.
Chiar dacă are nevoie de o bază financiară durabilă, UNRWA nu este soluția. „Pur și simplu nu există alternativă la soluția politică pentru toți”, a explicat el, adăugând: „Dar până într-o astfel de zi, nu există nicio alternativă la UNRWA”.
Salem M. Matug, Reprezentantul Biroului Observatorului Permanent al Uniunii Africane, a remarcat că refugiații Palestinei continuă să se confrunte cu provocări serioase de protecție din cauza ocupației în curs, violenței și deplasării forțate. Ei se scufundă mai adânc în sărăcie și disperare, a spus el, subliniind, de asemenea, consecințele coloniilor israeliene ilegale care au contribuit la strămutarea forțată, accesul limitat sever la resursele de bază și prelungirea unui sistem de inegalități structurale.
Ca atare, comunitatea internațională trebuie să-și intensifice eforturile pentru a găsi o soluție justă și durabilă bazată pe soluția celor două state. Subliniind că opresiunea nu a adus decât moarte, distrugere și traume larg răspândite pe întreg teritoriul palestinian ocupat și în Israel, el a subliniat că sprijinul african pentru cauza palestiniană se bazează pe valorile libertății, justiției și principiilor umanitare. Toate părțile interesate trebuie să se angajeze să relanseze procesul de pace în Orientul Mijlociu, a subliniat el.
Sulaiman Mohammed S. Alanbar, observator permanent al Consiliului de Cooperare pentru Statele Arabe din Golf, a subliniat că activitățile Israelului sunt o extensie a Nakba palestiniană, cea mai lungă problemă de colonizare.
Acesta este un moment trist din istoria Orientului Mijlociu și a lumii, a observat el, adăugând că este și o cauză de disperare pentru palestinienii. Ca atare, actorii regionali și internaționali trebuie să depună toate eforturile pentru a pune capăt imediat provocărilor Israelului, care se repetă zilnic pe teritoriul palestinian.
Evidențiind uciderile fără discernământ și violente ale civililor palestinieni, el a subliniat că aceste acțiuni nu fac decât să exacerbeze disperarea actuală. Întrucât încheierea conflictului și a repercusiunilor sale regionale nu poate avea loc decât dacă Israelul își respectă angajamentele, el a cerut eforturi internaționale pentru a trage Israelul la răspundere, pentru a merge mai departe cu un proces politic și pentru a obține o soluție istorică.
Yusnier Romero Puentes (Cuba), vorbind în numele țărilor în curs de dezvoltare „Grupului celor 77” și Chinei, a cerut Israelului să înceteze confiscarea proprietăților palestiniene, extinderea coloniilor și a zidului, demolarea caselor palestiniene, deposedarea în masă a civililor palestinieni și toate măsurile de anexare.
El a cerut respectarea deplină a dreptului internațional și a tuturor rezoluțiilor relevante, în timp ce și-a exprimat îngrijorarea față de restricțiile severe continue privind planificarea, construcția și accesul la resursele naturale.
În Gaza, blocada ilegală și agresiunile militare repetate au făcut ca obiectivele de dezvoltare să fie din ce în ce mai evazive. În acest context, el a reafirmat drepturile inalienabile ale poporului palestinian și ale populației din Golanul sirian ocupat. El a cerut, de asemenea, Puterii ocupante să înceteze exploatarea, deteriorarea, pierderea, epuizarea și punerea în pericol a resurselor naturale din Teritoriul Palestinian Ocupat și Golanul Sirian ocupat.
La rândul său, comunitatea internațională trebuie să-și asume responsabilitățile, să protejeze poporul palestinian, să exercite presiuni asupra Israelului pentru a înceta atacurile sale repetate asupra civililor și a infrastructurii nevinovate, să promoveze realizarea unui orizont politic și să păstreze perspectivele unei soluții juste și durabile.
Maged Abdelfatah Abdelaziz, observator permanent pentru Liga Statelor Arabe, a spus că această zi amintește tuturor că justiția internațională încă lipsește. În acest sens, statele și organizațiile care doresc pacea trebuie să se unească pentru a pune capăt nedreptăților istorice ale poporului palestinian, să continue să pledeze pentru cauza palestiniană, inclusiv depunând mărturie în fața Curții Internaționale de Justiție cu privire la natura ilegală a ocupației Israelului și a impactului acesteia.
Mai mult, comunitatea internațională trebuie să se asigure că tendințele extremiste ale Guvernului Israelului eșuează, a subliniat el. La rândul lor, Curtea trebuie să pună capăt impunității, iar Națiunile Unite trebuie să își asume pe deplin responsabilitățile.
„Ocupantul poate controla pământul, dar nu poate sufoca niciodată memoria sau ascunde adevărul istoric”, a subliniat el, promițând că ocupația Israelului, ca toate celelalte de-a lungul istoriei, va fi inevitabil doborâtă.
Hameed Ajibaiye Opeloyeru, Observator Permanent pentru Organizația Cooperării Islamice (OCI), a reiterat apelul la acțiune pentru restabilirea păcii în țara păcii. Intervenția comunității internaționale este acum mai urgentă ca niciodată pentru a aborda greșelile din trecut și tăcerea, prevenind în același timp adăugarea unui nou capitol sumbru la Nakba.
În acest scop, trebuie să ajute poporul palestinian să-și atingă drepturile și speranțele pentru pace, libertate, justiție, egalitate, dezvoltare și autodeterminare. De asemenea, trebuie să-și intensifice eforturile de a forța Puterea ocupantă să-și asume responsabilitatea politică și juridică în temeiul rezoluțiilor relevante ale Națiunilor Unite, în special cu Rezoluția 194 a Adunării.
Cu un guvern extremist care își continuă politicile de colonizare, construcție, terorism, incitare și violență într-un ritm alarmant, actorii internaționali trebuie să se angajeze urgent într-un proces de pace sponsorizat multilateral pentru a pune capăt ocupației israeliene și a obține o pace justă și de durată, a subliniat el.
Leyla Novruz (Azerbaidjan), vorbind în numele Mișcării Nealiniate, și-a repetat apelurile de lungă durată ca comunitatea internațională să își respecte obligațiile față de problema Palestinei până când aceasta va fi rezolvată în mod corect.
În ciuda deceniilor de participare cu bună-credință a poporului palestinian la eforturile de pace, a angajamentului dovedit față de soluția a două state, a aderării la dreptul internațional și a compromisurilor dureroase, situația sa s-a înrăutățit, din păcate, cu milioane de oameni încă lipsiți de drepturile lor și suferind o oprimare continuă, strămutare și greutăţi.
În acest context, ea a cerut ridicarea completă și imediată a blocadei ilegale asupra Gazei și și-a exprimat îngrijorarea gravă față de lipsa de răspundere pentru nenumăratele încălcări comise de Puterea ocupantă. Lipsa justiției nu duce decât la o impunitate mai mare și la reapariția crimelor, diminuând astfel perspectivele de pace prin destabilizarea situației de pe teren, a subliniat ea.
„După 75 de ani, paralizia internațională prelungită în această chestiune este inexcuzabilă”, a subliniat ea, cerând restabilirea drepturilor inalienabile ale eroicului popor palestinian.
Nyle Fort, profesor asistent de studii afro-americane și africane asupra diasporei la Universitatea Columbia, a declarat că a aflat despre lupta pentru dreptate în Palestina participând la protestele din 2014 din Saint Louis, Missouri, după uciderea unui adolescent de culoare neînarmat de către un ofiţer de poliție alb.
„Ferguson mi-a deschis ochii asupra urâțeniei rasismului american – Palestina m-a făcut să plâng de brutalitatea Imperiului American”, a spus el, explicând că la Hebron, aproape un an mai târziu, a depus mărturie despre realitatea actuală a Nakba palestiniană.
În calitate de cetățean al Statelor Unite, este bântuit de faptul că banii săi din impozite sunt folosiți pentru a ține oamenii în închisori din țara sa și din Palestina. „Care este responsabilitatea noastră morală de a aborda mizeria politică care este apartheidul israelian? Ce vom face?” a intrebat el.
Răspunzând, el a cerut statelor membre să pună capăt tuturor ajutoarelor și cooperării militare cu Israelul. La rândul său, Organizația ar trebui să ia aceleași măsuri pe care le-a făcut pentru a documenta încălcările drepturilor omului din Africa de Sud și pentru a izola regimul de apartheid până la cădere, inclusiv prin redeschiderea Comitetului Special Împotriva Apartheidului.
Carta Națiunilor Unite, a continuat el, trebuie să meargă dincolo de observarea încălcărilor, punând capăt acestora prin acțiuni concrete, care pot include votul pentru a pune capăt blocadei din Gaza și actualizarea bazei de date a Națiunilor Unite despre companiile care profită și susțin coloniile ilegale ale Israelului.
„Tăcerea sub formă de inacțiune înseamnă adăugarea vocii tale orchestrei opresiunii. Deci cum îți vei folosi vocea?”
În final, Niang, anunțând că Comitetul a primit mesaje de sprijin și solidaritate, a citit o listă a acestor mesaje în ordinea în care au fost primite de la șefii de stat din Algeria, Venezuela, Kuweit, Indonezia, Senegal, Tunisia. , Turcia, Qatar, Egipt, Iordania și Iran; de la șefii de guvern din Cuba, Namibia, Guyana, Liban, Malaezia și Bangladesh; de la miniștrii Afacerilor Externe din Bahrain, Nicaragua, China, Africa de Sud, Siria și Emiratele Arabe Unite; și de la Uniunea Africană, Liga Statelor Arabe și Consiliul de Cooperare pentru Statele Arabe din Golf. Toate mesajele primite vor fi postate pe site-ul web al Organizației cu privire la Problema Palestinei menținută de Divizia pentru Drepturile Palestinienilor.
În numele Comitetului, el și-a exprimat sincera apreciere pentru toate acele mesaje de sprijin și solidaritate, precum și pentru toți participanții pentru eforturile lor persistente care, prin 55 de ani de ocupație israeliană a teritoriului palestinian, au avut ca scop realizarea unui plan cuprinzător, just. și soluționarea de durată a chestiunii Palestinei.
El a mulțumit, de asemenea, tuturor celor care au făcut posibilă întâlnirea, în special membrilor personalului Diviziei pentru Drepturile Palestinienilor din Departamentul Națiunilor Unite pentru Afaceri Politice și de Consolidare a Păcii, Departamentul pentru Adunarea Generală și Managementul Conferințelor, Departamentul pentru Comunicații Globale, Biroul ai Serviciilor Centrale de Asistență, a interpreților și a tuturor celor care au lucrat „în culise”.
În aceeași seară, Comitetul Națiunilor Unite pentru Exercitarea Drepturilor Inalienabile ale Poporului Palestinian a organizat pe 15 Mai 2023 și un eveniment special în comemorarea a 75 de ani de la Nakba (catastrofe) în Sala Adunării Generale a Națiunilor Unite din New York, în prezența președintelui Palestinei, Mahmoud Abbas.
Evenimentul a adus viață călătoriei palestiniene și a avut ca scop crearea unei experiențe captivante a Nakba prin muzică live, fotografii, videoclipuri și mărturii personale. Aceasta a fost o ocazie de a evidenția faptul că nobilele obiective ale justiției și păcii necesită recunoașterea realității și istoriei situației dificile a poporului palestinian și asigurarea îndeplinirii drepturilor sale inalienabile.
Comemorarea a prezentat un spectacol al cântăreței palestiniene Sanaa Moussa, un „ambasador al moștenirii palestiniene”. O compoziție muzicală despre Nakba intitulată „Bright Colors on a Dark Canvas” de Naseem Alatrash, violoncelist și compozitor nominalizat la premiul Grammy, a fost acompaniată de New York Arabic Orchestra dirijată de Eugene Friesen, de patru ori câștigător al premiului Grammy.
Evenimentul a început cu prezentarea mai multor reportaje televizate ale jurnalistului Shireen Abu Akleh care a fost ucisă de un soldat israelian în timp ce relata despre un atac al armatei israeliene asupra taberei de refugiați Jenin din nordul Cisiordaniei, pe 11 mai 2022, precum și materiale vizuale care arată încălcările israeliene împotriva poporului palestinian, inclusiv demolarea, strămutarea și așezarea, situația refugiaților și a taberelor lor și speranța lor de a se întoarce, precum și împușcarea copiilor și băieților, arestarea acestora și cauzarea unor dizabilități permanente în corpurile lor din cauza să-i împuște cu gloanțe interzise la nivel internațional.
La eveniment au participat președintele CEIRPP, ambasadorul Cheikh Niang, delegația care l-a însoțit pe președintele Palestinei, reprezentanți ai comunității palestiniene din Statele Unite ale Americii și o serie de ambasadori și reprezentanți ai țărilor, agențiilor și organizațiilor Națiunilor Unite.
Niang a deschis evenimentul, salutându-l pe președintele Abbas, menționând că Comitetul organizează pentru prima dată acest eveniment la sediul Adunării Generale a Națiunilor Unite. El a spus că 1948 a fost un an crucial în istoria poporului palestinian. A fost începutul exilului pentru milioane de refugiați și începutul eradicării familiilor întregi din casele și pământurile lor. În prezent, poporul palestinian încă suferă din cauza ocupației și a colonizării continue, iar Nakba continuă.
El a adăugat: „Nakba marchează începutul luptei istorice a poporului palestinian pentru libertate și dreptate, o luptă care a inspirat și continuă să inspire milioane de oameni din întreaga lume. Mai degrabă, fiecare zi ne amintește de cei care au suferit în timpul Nakba, precum și de descendenții lor, și ne poartă într-o călătorie a amintirilor și a statorniciei.”
El a continuat: „În 2023, vom sprijini în continuare palestinienii să ajungă la o soluție permanentă și justă a cauzei lor și a dreptului lor la autodeterminare și independență, în conformitate cu dreptul internațional și rezoluțiile Națiunilor Unite”.
Președintele celei de-a 77-a sesiuni a Adunării Generale a Națiunilor Unite, Csaba Kőrösi, a declarat: „Una dintre primele sarcini majore ale Națiunilor Unite este să caute o soluție justă a conflictului din Orientul Mijlociu timp de 75 de ani, deoarece problema Palestina a rămas nerezolvată pe ordinea de zi a Adunării Generale”.
El a adăugat: „Cei care ne-au precedat au crezut că în timpul vieții lor vor fi martori la soluționarea conflictului și la revenirea la pace sub măslini, iar ca tânăr diplomat în regiune timp de decenii, nu m-am gândit niciodată că mă voi regăsi prezidând Adunarea Generală în anul 2023 cu aceleași dosare deschise pe birou și fără vreun orizont să se închidă.
Ceva ce nu m-am gândit niciodată este că vom fi mai departe astăzi de soluția celor două state decât eram atunci. Noi sunt deja îngroziți de violența prelungită și tensiunile acute într-un grad nemaivăzut de ani de zile, deoarece subminează posibilitatea realizării aspirațiilor comune a două popoare cu potențial enorm, să trăiască în pace și armonie și să pună capăt deceniilor de violență și suferință a civililor.”
El a continuat: „Ne adunăm astăzi pentru a recunoaște și a simți durerea și răbdarea, dar ne adunăm adesea pentru a sărbători speranța, hotărârea și statornicia, la fel ca măslinul dintr-un pământ arid. Milioane de palestinieni au întruchipat răbdarea, hotărârea și statornicia”.
Reprezentantul permanent al statului Palestina pe lângă Națiunile Unite, Riyad Mansour, a declarat: „În țara mesajelor cerești pentru omenire, în țara Palestinei, poporul palestinian s-a născut, a crescut, s-a dezvoltat și și-a creat oamenii și existența națională printr-o relație organică și inseparabilă între pământ, popor și istorie. Declarația de independență palestiniană a exprimat atașamentul poporului palestinian față de pământul său. Palestina a fost întemeiată din eternitate și pentru eternitate.”
El a adăugat: „Într-o perioadă în care lumea formula Carta Națiunilor Unite și adopta convenții internaționale, poporul palestinian a fost privat de drepturile sale stipulate în aceasta, iar Israelul în urmă cu 75 de ani a strămutat majoritatea poporului nostru prin forța armelor. Încercările de a strămuta cu forța poporul nostru, de a-l smulge din țara sa și de a-i șterge identitatea continuă până acum”.
Mansour a continuat: „Organizarea acestui eveniment la sediul Națiunilor Unite, cu tot ceea ce simbolizează acest loc și cu o rezoluție a ONU pentru prima dată în istoria acestei organizații, constituie o recunoaștere mult așteptată a nedreptății istorice care s-a abătut asupra poporului palestinian, care continuă până în prezent, și o expresie clară a nevoii de a pune capăt acesteia și de a întruchipa dreptul său în țara Palestinei, inclusiv dreptul la autodeterminare și întoarcere, la independența statului său cu Ierusalim drept capitală, și să trăiască în libertate și demnitate pe pământul său.”
Mansour a mulțumit tuturor celor care au susținut rezoluția Adunării Generale privind Nakba și tuturor celor care au contribuit la comemorarea și organizarea acestui eveniment internațional: „Această aniversare vine atunci când poporul nostru palestinian se confruntă cu încercări de a repeta Nakba și suferă de o ocupație prelungită, opresiune și agresiune, inclusiv împotriva poporului nostru din Fâșia Gaza asediată”, adăugând: „Această ocupație trebuie să se încheie, iar rezoluțiile de legitimitate internațională care au fost adoptate trebuie puse în aplicare de această instituție și de către comunitatea internațională în ansamblu.”
El a continuat: „Palestina este o țară cu un popor, un popor viu care a derivat din ea și și-a cristalizat identitatea, civilizația și cultura, cultura pluralismului și toleranței, iar Palestina a rămas prezentă în conștiința fiecărui palestinian oriunde s-ar afla și din generație în generație. Poporul nostru palestinian nu a încetat să-și apere pământul și drepturile și nu și-a uitat dreptul asupra pământului său, nu și-a pierdut credința fermă în dreptatea cauzei sale și nu a uitat și nu va uita pe toți cei care au rezistat alături de el, în sprijinul său.”
Mansour și-a încheiat discursul: „Poporul nostru palestinian de astăzi, indiferent de locurile actuale de reședință, comemorează cea de-a 75-a aniversare a Nakba și toți oamenii liberi comemorează această amintire împreună cu noi și cer împreună cu noi implementarea a ceea ce Națiunile Unite și Carta au recunoscut drept un drept inerent tuturor popoarelor. Nu cerem mai mult și nu vom accepta mai puțin.”
Acest eveniment s-a desfășurat în cadrul comemorării de către Comitet, cu asistența Diviziei pentru Drepturile Palestiniene, a celei de-a 75-a aniversări a Nakba la sediul organizației din New York.
Pentru prima dată în istoria Națiunilor Unite, această memorie a fost comemorată conform unui mandat acordat de Adunarea Generală într-o rezoluție adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 30 noiembrie 2022, în care a solicitat Diviziei pentru Drepturile Palestinienilor, din cadrul Departamentului pentru Afaceri Politice și de Consolidare a Păcii, să își dedice activitățile „sărbătorind cea de-a 75-a aniversare a Nakba, inclusiv prin organizarea unui eveniment la nivel înalt în Sala Adunării Generale pe 15 mai 2023 și prin publicarea arhivelor și mărturiilor relevante”.
Ambele evenimente au fost transmise în direct pe UN Web TV. Iată link-urile:
La București se va desfășura un Miting pentru libertatea poporului palestinian, Duminică, 14 Mai 2023, de la ora 12:00, pe platoul statuilor din Piața Universității.
Anul acesta se împlinesc 75 de ani de la strămutarea în masă a palestinienilor, cunoscută sub numele de „Nakba” sau „Catastrofa”. Comitetul ONU pentru Exercitarea Drepturilor Inalienabile ale Poporului Palestinian va comemora al 75-lea an de la Nakba, la sediul ONU din New York.
Pe 15 mai 2023, ONU va organiza o reuniune specială la nivel înalt șI un eveniment special în Sala Adunării Generale.
Pentru prima dată în istoria ONU, Nakba va fi comemorată în conformitate cu mandatul Adunării Generale, A/RES/77/23 din 30 noiembrie 2022.
În 1948, sute de mii de palestinieni au fost forțați de grupările înarmate sioniste să își părăsească casele, satele și orașele lor, înainte și după crearea Israelului în Palestina.
Arabii în general și palestinienii în special marchează adesea ziua de 15 mai ca o amintire a suferinței lor colective, a furtului căminului lor ancestral, a ocupației continue a Cisiordaniei și a Gaza blocată.
Palestinienii dețin în mod legal dreptul la întoarcere pe propriile lor pământuri care sunt acum considerate teritoriu israelian, conform Rezoluției 194 din 1948 a Adunării Generale a ONU.
Milioane de supraviețuitori ai Nakba trăiesc cu descendenții lor în tabere de refugiați din Gaza blocată, Cisiordania ocupată și țări învecinate.
Nakba este comemorată anual de palestinieni și de susținătorii drepturilor omului din întreaga lume. Președintele Palestinei Mahmoud Abbas i-a îndemnat pe toți să comemoreze tragedia palestiniană din 1948 „să confrunte toate minciunile și narațiunile false care încearcă să distorsioneze istoria și faptele”.
„În aceste zile binecuvântate, facem apel la toți oamenii să fie împreună pentru a face față provocărilor cu care se confruntă cauza noastră, pământul nostru și locurile noastre sfinte, și să ne concentrăm pe rezistența împotriva ocupației și opresiunii israeliene”, a adăugat el.
Prima întâlnire a lui Cristian, voluntar Solidaritate România-Palestina, în recenta sa vizită în Țara Sfântă, a fost cu Tamar, femeia care prin fotografiile sale arată lumii suferința pe care palestinienii o îndură sub ocupația israeliană.
Deși luasem bilete de avion încă din luna noiembrie a anului trecut, abia cu doar 36 de ore înainte de zbor am reușit să aranjez lucrurile pentru a pleca, și aceasta scurtând vizita de la 7 la 4 zile. Nu mai vorbisem până atunci cu Tamar. Ca toți urmăritorii săi, îi admir efortul și mă cutremur văzând fotografiile sale, uneori însoțite de o scurtă descriere, pe care le publică pe Facebook.
Având în vedere că cea mai mare parte a acestora sunt făcute la Qalandiya Checkpoint, credeam că locuiește în apropriere de acesta, probabil Ierusalim. I-am scris pe Messenger că, dacă este posibil, doresc să o întâlnesc, și a rămas să stabilim detaliile în dimineața zilei sosirii mele.
Așadar, la ieșirea din aeroport, pe la 9:30 dimineață, i-am cerut adresa. Surpinzător pentru mine, destinația era Nes Ționa (Wadi El Khanin, „Valea Trandafirilor”, în arabă), un oraș situat la 15 km de Tel Aviv. Am ales traseul tren + autobuz recomandat de Google Maps și am plecat la drum. Amândouă au avut întârzieri semnificative, totuși, am ajuns în puțin peste o oră.
Photo credit: Tamar Fleishman. Click the image and follow the link to the original photo.
Tamar Fleishman este membru al grupului anti-ocupație Machsomwatch. Ea documentează evenimentele de la punctele de control militare israeliene dintre Ierusalim și Ramallah. Rapoartele, fotografiile și videoclipurile ei pot fi găsite pe website-ul organizației.
„Profunzimea răului cauzat fiecărui aspect al vieții palestinienilor nu poate fi văzută de la Tel Aviv, Haifa sau Beer Sheva. Cu lipsa unei acoperiri media corecte, publicul israelian a fost incapabil să urmărească preluarea sistematică de către stat a pământurilor palestiniene (anexare de facto); să înțeleagă și poate chiar să se identifice cu soarta oamenilor, umiliți și neputincioși, care nu își pot controla propriul destin și nici nu-și pot proteja proprietățile, copiii și familiile. Palestinienii sunt vulnerabili, oricine le poate arde câmpurile și le poate tăia livezile de măslini, poate face ravagii noaptea pe străzile satelor lor, să intimideze, poate săamenințe și sărănească fără a fi făcut răspunzător și, în nenumărate cazuri, toate acestea cu susținerea armatei și a statului însuși.
Mergem în orice loc accesibil în interiorul Teritoriilor Ocupate: numeroasele și diferitele puncte de control militare; sate palestiniene în zone îndepărtate și apropiate; comunitățile de păstori persecutați din zone îndepărtate și instanțele militare unde palestinienii sunt judecați. De la început, am scris și am documentat ceea ce am văzut, auzit și înțeles. Informațiile pe care le colectăm sunt postate pe website-ul nostru și trimise membrilor Knesset-ului și jurnaliştilor – pentru că, cu cât mai mulți palestinieni au fost răniți, cu atât mai puține media israeliene au raportat acest lucru. Iar odată cu tăcerea presei s-a mărit lipsa de interes a publicului față de realitățile dure ale ocupației cu care este complice.
Observăm cu durere cât de distructivă este ocupația pentru propriii noștri copii, soldații care doar „execută ordine” în timpul serviciului militar. Ne-am luat asupra noastră să relatăm realitatea Ocupației, să facem cunoscut și să transmitem publicului israelian neștiutor ceea ce se petrece la doar câteva minute de casele sale și în numele său”,
își descrie misiunea grupul, coagulat în 2001, și care numără astăzi aproximativ 500 de femei, toate evreice.
De asemenea, Tamar Fleishman este membră a „Coalition of Women for Peace” și documentaristă voluntară în „Breaking the Silence”. Publică adesea în The Palestine Chronicle, sub titlul „Povestiri din Qalandiya” experiențele dramatice la care sunt supuși palestinienii la punctul de control militar israelian, observate de ea. Și, în fiecare sâmbătă, postează pe Facebook o fotografie făcută la Qalandiya Checkpoint , cu titlul „Un zâmbet de Șabat”. Astfel am cunoscut-o, virtual, și noi.
Tamar surprinde imagini emoționante ale calvarului prin care sunt forțați să treacă palestinienii, inclusiv ale copiilor, ale celor aflați în tranzit prin punctul de control israelian și ale celor care sunt nevoiți să își câștige existența, pentru ei și familiile lor, vânzând apă, alimente sau diverse lucruri în aria acestuia.
Dacă o imagine vorbește mai mult decât o mie de cuvinte, fotografiile lui Tamar Fleishman fac exact asta: vorbesc despre suferințele și umilințele zilnice la care sunt supuși palestinienii, care sunt ascunse de mass-media pentru a nu fi conștientizate de publicul larg, inclusiv cel intern, și sanctionate cu măsurile corespunzătoare de către comunitatea internațională pentru a face responsabil Israelul și a pune capăt ocupației sale și a tratamentului său brutal asupra palestinienilor.
Eu, neavând stofă de scriitor sau jurnalist, nu pot decât să încurajez pe oricine este, cu adevărat, una din cele două, să contacteze MachsomWatch sau direct pe Tamar. Pot intra în universul dramei și suferinței palestiniene, un univers care, de fapt, relevă, in același timp, ignoranța, neputința și lașitatea noastră, a tuturor celorlalți.
Pentru că nu este admisibil, ca ființe care ne pretindem a fi conectate la umanitate și că ne raportăm la aceasta, să tolerăm această opresiune îngrozitoare asupra altor ființe umane. Mai mult, ar trebui să reflectăm mai adânc, pentru că toți suntem, mai mult sau mai puțin, palestineni.
După ce am fost primit în casa lor – o premieră pentru mine, aceea de a mă afla în casa unor evrei israelieni – am stat de vorbă în timp ce am savurat o cafea pe terasă. Apoi m-au invitat să servim prânzul – o altă premieră pentru mine și aceasta, de a lua masa în casa unor evrei israelieni. M-am simțit la fel de bine ca în casa unei familii palestiniene.
Biroul lui Tamar reflectă preocupările și activitățile sale zilnice, muncă voluntară constantă în cadrul sau pentru organizațiile israeliene care se opun ocupației și încălcărilor drepturilor palestinienilor. Multe dintre fotografiile sale sunt fixate pe bibliotecă și în jurul mesei de lucru.
„Este anormal să existe atâta suferință, trebuie să o facem cunoscută, să ne implicăm. Am fost arestată de trei ori. O dată, doi polițiști mi-au bătut la ușă și m-au dus la de secție, deși eu nu comisesem nicio crimă” a spus ea.
„Copiii care își câștigă existența în Qalandia și o parte dintre cei care tranzitează punctul de control mă cunosc. La început, părinții copiilor nu prea erau de acord cu faptul că le făceam fotografii copiilor lor; în timp relația noastră a evoluat, acum chiar și cei pe care eu nu îi cunosc, măștiu, îmi spun pe nume șiîmicer să le fac o fotografie” , a adăugat Tamar.
„Unul dintre acești copii fost arestat de soldații israelieni pentru că a tras deoparte gardurile de metal care impiedicau oamenii să tranziteze punctul de control pentru a ajunge la Ierusalim. A fost condamnat la închisoare. Practic, acolo a devenit adult.”
Lângă această femeie sensibilă la suferința aproapelui său, stă un bărbat la fel de civilizat. Soțul său, Pniel, o sprijină mutual pe Tamar în eforturile sale. Am dorit să o întâlnesc personal pentru a arăta publicului larg că populația israeliană nu poate acuzată, ca întreg, de crimele pe care statul israelian le comite asupra palestinienilor. Ca oriunde în altă parte a lumii, inclusiv în România, oamenii care sesizează abnormalul se implică, înspre binele societății.
În luna noiembrie a anului trecut, la Ramallah, când am fost onorat de către Fundația „Doamna Pământului”, cineva m-a întrebat dacă îl cunosc personal pe Raed Arafat. I-am răspuns că nu l-am întâlnit niciodată, dar că, cu siguranță, aspirațiile noastre se întâlnesc undeva, într-un punct.
La fel se întâmplă și cu cei care ne întâlnim, cei mai mulți fără să ne cunoaștem, la manifestările pentru drepturile omului ale palestinienilor. Viziunea noastră despre o societate justă este comună; știm că oprimarea celor fără de putere ne dezumanizează și conștientizăm faptul că, până la urmă, libertatea palestinienilor este și libertatea noastră.
Aspirațiile pentru o lume mai bună unesc oamenii, chiar dacă nu se cunosc ori se află la mii de kilometri distanță. Originea etnică, religia, statutul social sau orice altă diferență nu au nicio relevanță într-o comunitate în care prevalează respectul față de celălalt.
Aceasta creează o societate cu adevărat liberă, echitabilă și prosperă.
Duminică, 14 Mai 2023, de la ora 12:00 la ora 15:00, pe platoul statuilor din Piața Universității din București (Bulevardul Regina Elisabeta nr.3), Miting pentru libertatea poporului palestinian
Cu ocazia comemorării a 75 de ani de la Nakba – Catastrofa poporului palestinian, Duminică, 14 Mai 2023, de la ora 12:00 la ora 15:00, pe platoul statuilor din Piața Universității din București se va desfășura un Miting pentru libertatea poporului palestinian în care vom cere încetarea ocupației și a apartheidului israelian.
După 75 de ani de la Nakba, mecanismele de apartheid care favorizează strămutarea forțată actuală a populației native din Palestina istorică sunt moștenite de la cele pe baza cărora a fost creat Israelul în 1948.
Dogma sionistă pe baza căreia a avut loc Nakba și care funcționează și astăzi este aceea a transferului forțat al poporului palestinian prin înrădăcinarea dominației israeliano-evreiești și ștergerea și înlocuirea acestuia cu o comunitate de coloniști străini.
Între 1947 și 1949, forțele sioniste au distrus cel puțin 531 de orașe și sate palestiniene și au comis uciderea a aproximativ 15.000 de palestinieni, în cel puțin 70 de masacre. Mai mult de jumătate din populația palestiniană a devenit refugiată sau a fost strămutată, după ce a fost transferată cu forța din casele și pământurile sale.
Astăzi, poporul palestinian încă poartă semnele Nakba. 15 milioane de palestinieni sunt împrăștiați în lume. 5.6 milioane locuiesc în Teritoriul Palestinian Ocupat (OPT), 1,9 milioane trăiesc pe teritoriul care a devenit Israel în 1948, și 7.5 milioane în exil și diaspora.
Pe măsură ce ne apropiem de a 75-a comemorare a Nakba, fiecare palestinian rămâne expus riscului de transfer forțat. Încorporat în regimul colonialist de tip settler și apartheid al Israelului, acesta continuă să-și pună în aplicare politicile și practicile ilegale împotriva palestinienilor, care includ nu doar eliminarea fizică directă, ci și însuşirea resurselor naturale, expulzarea și refuzarea dreptului de şedere, demolările de case şi planificarea şi zonarea discriminatorie.
Arsenalul de instrumente de apartheid al Israelului funcționează pentru a consolida un mediu coercitiv pentru palestinieni, oriunde s-ar afla aceștia.
În Palestina, în fiecare an, mii de palestinieni sunt răniți de utilizarea sistematică și excesivă a forței de către forțele de ocupație israeliene, inclusiv în timpul demonstrațiilor pașnice, chiar și împotriva credincioșilor care vin să se roage la Moscheea Al-Aqsa, printre altele. Sute sunt schilodiți și răniți cu gloanțe acoperite cu cauciuc și cu muniție de război, gaze lacrimogene și bombe sonore.
De la începutul acestui an și până la 15 Martie, 80 de palestinieni au fost uciși de forțele apartheidului israelian și coloniștii săi.
Fâșia Gaza este atacată fără discernământ în asalturile militare israeliene, majoritatea victimelor acestora fiind compusă din civili nevinovați, inclusiv un număr mare de copii.
Cetățenii palestinieni ai Israelului sunt reprimați și arestați violent de către Poliția israeliană în timpul demonstrațiilor din diferite orașe palestiniene din interiorul Liniei Verzi și vizați de incitarea rasistă la violență și crime motivate de ură ale israelienilor.
Opresiunea și represiunea care au loc pe tot teritoriul Palestinei, așa cum a existat înainte de crearea Israelului, nu face decât să amintească lumii, astăzi, că rănile Nakba din 1948 încă urmează să fie vindecate. Nakba nu s-a încheiat în 1948, ci continuă neîncetat.
Zeci de familii din cartierele Ierusalimului de Est ocupat, inclusiv din Orașul Vechi, se confruntă cu un risc iminent de evacuare forțată din caselor lor. Aceeași lege discriminatorie a proprietății absenților din 1950, care a împiedicat întoarcerea refugiaților palestinieni și a asigurat exproprierea lor sistematică, continuă să fie invocată pentru a deposeda și a transfera forțat palestinienii din cartierele Ierusalimului de Est ocupat, ca Sheikh Jarrah și Silwan, printre altele, în încălcarea normelor internaționale.
Lupta locuitorilor palestinieni din Ierusalimul de Est este doar un exemplu de acaparare graduală a pământului în beneficiul populației israeliano-evreiești. Guvernele israeliene încearcă să anexeze alte părți din Cisiordania ocupată, încălcând dreptul internațional.
Coloniile israeliene construite pe pământ palestinian, numără între 600.000 și 750.000 de coloniști, aproximativ 11% din totalul populației evreiești israeliene, care trăiesc în cel puțin 250 de așezări și avanposturi construite de guvernul israelian și coloniștii israelieni în Cisiordania ocupată, inclusiv Ierusalimul de Est. Ei trăiesc dincolo de granițele „recunoscute internațional” ale statului lor, pe pământul palestinian pe care Israelul l-a ocupat militar în 1967 și continuă să îl ocupe până astăzi.
Exproprierea pământului ocupat și transferul pe acesta a populației ocupantului constituie, conform dreptului internațional, o crimă de război. Totodată, aceasta este parte a caracterului suprematist genocidar, încă de la înființarea sa, a statului de apartheid israelian.
Cu toate că refugiații palestinieni și cei strămutați în interior au dreptul colectiv de a se întoarce la casele și proprietățile lor, un drept ferm înrădăcinat în dreptul internațional al drepturilor omului și care a fost reafirmat în mod constant de numeroase rezoluții ale Națiunilor Unite, începând cu Rezoluția 194 a Adunării Generale a Națiunilor Unite din 11 decembrie 1948, Israelul refuză să îl aplice.
Dealtfel, cele mai mari organizații pentru drepturile omului, Amnesty International și Human Rights Watch, precum și cel mai mare grup israelian, B’tselem, în rapoartele lor privind apartheidul israelian, au subliniat faptul că încălcarea de către Israel a dreptului la întoarcere al palestinienilor este parte a politicii sale suprematiste rasial încă de la înființarea sa, în 1948.
Cu toate acestea, comunitatea internațională nu a reușit, în ultimii 75 de ani, să impună respectarea dreptului la întoarcere al refugiaților palestinieni, la restituirea proprietății și la compensare. Deși represiunea a atins un nivel fără precedent și deci, comunitatea internațională nu ar trebui să rămână tăcută, totuși aceasta, ca întreg, practic continuă să ofere legitimitate și impunitate regimului de apartheid al Israelului.
Decizia Curții Penale Internaționale de a afirma jurisdicția teritorială deplină a Curții asupra teritoriului palestinian ocupat oferă o oportunitate critică de a remedia 75 de ani de politici și practici de transfer forțat. Conform Statutului de la Roma, transferurile forțate de populație constituie crime de război și un act inuman de apartheid, ca o crimă împotriva umanității. Responsabilitatea pentru crimele Israelului trebuie urmărită în conformitate cu căile prevăzute de dreptul internațional, altfel, sistemul de drept internațional ar fi ca și nul.
Încălcările flagrante ale dreptului internațional de către Israel și suprimarea dreptului poporului palestinian la autodeterminare sunt ilustrația cea mai evidentă că proiectul sionist este o întreprindere colonială eșuată. 75 de ani de Nakba în desfășurare nu au reușit să ștergă poporul palestinian, unitatea și atașamentul față de pământurile sale din memoria colectivă. Poporul palestinian în ansamblu continuă să fie statornic, demonstrând și susținând în mod colectiv dreptul de a fi și că lumea nu poate sta deoparte și privi.
În timp ce urmează să comemoreze pentru a 75-a oară ziua Nakba, ziua Catastrofei, palestinienii continuă să-și ridice vocile și să reziste regimului colonialist și de apartheid al Israelului.
Dacă reprezentanții noștri și guvernele noastre continuă să tacă, să faciliteze ori chiar să sponsorizeze această crimă îngrozitoare comisă de entitatea sionistă asupra poporului palestinian, noi, ca cetățeni, ca ființe care pretindem că suntem conectați și că ne raportăm la umanitate, avem datoria de face vocea poporului palestinian auzită și de a îl susține în lupta sa pentru eliberare.
Această luptă nu este doar pentru libertatea, demnitatea și pacea poporului palestinian, ci și pentru libertatea, demnitatea și pacea noastră.
Spre deosebire de ucraineni, care sunt recunoscuți ca aparținând „Eu-lui” european, palestinienii rămân supuși unor reprezentări stigmatizatoare, în ciuda suferinței îndelungate din cauza ocupației israeliene și a întreprinderii coloniale.
Situația din teritoriile palestiniene ocupate a alunecat înapoi, într-un nou ciclu de tensiuni și violențe sporite în ultimele luni, și mai mult de la începutul anului 2023.
În timp ce această evoluție nu este o surpriză pentru majoritatea observatorilor, ceea ce este izbitor este atitudinea din ce în ce mai dezechilibrată a statelor occidentale și, în special, a europenilor de obicei mai „echidistanți”.
Deși multe exemple pot fi derivate din evenimente recente, un exemplu este deosebit de ilustrativ pentru această tendință.
La 26 ianuarie, o operațiune militară israeliană în tabăra de refugiați Jenin a avut ca rezultat moartea a nouă palestinieni și rănirea a încă 20. În seara următoare, un palestinian i-a atacat pe evreii israelieni care părăseau o sinagogă dintr-o colonie ilegală israeliană, ucigând șapte și rănind mai mulți. La acest al doilea eveniment, reacția Uniunii Europene (UE) a venit rapid pe 28 ianuarie. Prin vocea Înaltului său Reprezentant (ÎR), UE a spus că este „îngrozită” de aceste „atacuri teroriste înfricoșătoare” și a condamnat ferm aceste „acte fără sens de violență și ură”.
Reacția europeană la primul eveniment a urmat câteva minute mai târziu, adică la mai bine de 48 de ore după ce a avut loc. În declarația sa, Înaltul Reprezentant a menționat numărul palestinienilor uciși și răniți „în timpul unei operațiuni conduse de Forțele de Apărare Israeliene”.
Deși a recunoscut că de la începutul anului 30 de palestinieni au fost uciși, Înaltul Reprezentant a subliniat, totuși, că UE „recunoaște pe deplin preocupările legitime de securitate ale Israelului, așa cum demonstrează ultimele atacuri teroriste”, solicitând doar ca forța letală să fie folosită numai ca o ultimă soluție.
Destul de tipice reacțiilor diplomaților europeni și ale presei „mainstream” privind afacerile israeliano-palestiniene, aceste două afirmații trădează amploarea perspectivei „orientaliste” (cu referire la conceptul dezvoltat de Edward Said) pe care țările europene continuă să o aibă asupra Orientul Mijlociu, tragediile și victimele sale. Acest contrast este cu atât mai revelator cu cât aceleași țări mobilizează, în același timp, tot mai multe mijloace pentru a ajuta o altă populație, ucrainenii, care se confruntă cu agresiunea militară rusă.
Aici nu se pune sub semnul întrebării legitimitatea luptei ucrainene sau relevanța sprijinului acordat acestei țări asediate, ci mai degrabă o chestiune a atitudinilor europene față de palestinieni. Din punctul de vedere al dreptului internațional, ambele situații din Ucraina și Palestina sunt caracterizate de o ocupație de facto și de folosirea ilegală a puterii militare de către un stat pentru a stabili controlul asupra altui teritoriu și populație.
Dar care sunt prejudecățile cognitive care determină diplomațiile și opiniile europene să interpreteze aceste două conflicte în moduri vizibil opuse?
Fapte pe teren
Impasul grav din teritoriile palestiniene este foarte bine documentat. Procesul de pace israeliano-palestinian, vechi de trei decenii, lansat la Oslo în septembrie 1993 nu a permis palestinienilor să facă progrese către autodeterminare.
Dimpotrivă, speranța ridicată de abordarea „pământ pentru pace” pare mai iluzorie ca niciodată. Cu încălcarea directă a dreptului internațional și, în special, a Convențiilor de la Geneva, colonizarea israeliană a teritoriilor palestiniene a crescut considerabil. La începutul anului 2023, numărul coloniilor israeliene a ajuns la 132 de așezări „legale” și la 147 de așezări „ilegale”, potrivit statisticilor Peace Now.
Numărul coloniștilor israelieni a crescut de la 116.300 în 1993 la 465.400 în 2021. Anunțurile recente ale guvernului Netanyahu promit mai multe.
Palestinienii sunt prinși în Gaza și Cisiordania, unde „gardul de securitate” israelian, considerat ilegal de un aviz consultativ din 2004 al Curții Internaționale de Justiție, fragmentează comunitățile și invadează teritorii care ar trebui să rămână palestiniene.
Odată cu progresele tehnologice, viețile palestinienilor sunt mai mult ca niciodată marcate de izolare, supraveghere și control. Accesul lor la apă și pământ este limitat, la fel ca și mobilitatea lor. Demolările de case și infrastructură palestiniene sunt obișnuite, în special în Ierusalimul de Est.
În plus, violența comisă atât de forțele israeliene, cât și de coloniști în teritoriile palestiniene scapă în mare măsură de orice formă de responsabilitate. Raidul violent al coloniștilor în orașul Huwwara din 26 februarie este încă o consecință a impunității statului israelian.
De-a lungul anilor, s-au ridicat voci pentru a alerta diplomații și mass-media occidentale cu privire la situația palestinienilor și la violența cu care se confruntă. Mai multe rapoarte au documentat practicile israeliene care constituie crime de apartheid și persecuție împotriva palestinienilor, inclusiv B’Tselem, un ONG israelian.
În octombrie 2022, o comisie independentă înființată de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a investigat, de asemenea, violența cu mai multe fațete suferite de palestinieni, cerând membrilor ONU să-și îndeplinească obligațiile care le revin în temeiul dreptului internațional. Inutil până acum.
„Eu-l” israelian și „celălalt” palestinian
Orbirea țărilor europene față de situația palestiniană sub ocupația israeliană poate fi explicată printr-o convergență a intereselor și acceptarea narațiunii israeliene.
Există într-adevăr multe interese „raționale” care pot determina țările europene să ignore încălcarea structurală a dreptului internațional de către Israel. Israelul nu este doar o țară foarte dezvoltată, bine integrată în globalizarea economică și financiară, dar este și foarte avansat în domeniile high-tech legate de industriile de apărare și supraveghere.
Descoperirea resurselor de gaze în estul Mediteranei și capacitatea Israelului de a se afirma ca stat lider în răspunsul la pandemia de Covid-19 i-au întărit statura internațională. Altfel spus, Israelul aparține aceluiași club de țări dezvoltate și bogate, iar comerțul, schimburile și cooperarea cu acesta sunt foarte apreciate.
Dincolo de aceste interese, țările europene continuă să citească situația din Palestina prin narațiunea israeliană care a justificat-o constant ca o consecință a „terorismului” palestinian.
Diferența de tip de violență exercitată de israelieni și, respectiv, de palestinieni permite spațiu amplu pentru această narațiune. Într-adevăr, vârfurile violenței pe scară largă au fost ocazionale după reprimarea celei de-a Doua Intifade, iar majoritatea acțiunilor letale ale Israelului împotriva palestinienilor sunt de obicei limitate și le permite guvernelor și presei europene să privească în altă parte.
Astfel, violența zilnică non-direct letală a ocupației și controlul asupra teritoriilor și vieților palestiniene sunt ignorate în mod confortabil. În schimb, folosirea de către palestinieni a oricăror mijloace violente împotriva ocupației este încadrată automat în termeni terorisți și înțeleasă doar ca violență nepermisă care alimentează narațiunea israeliană.
Deși atentatele sinucigașe cu bombă au devenit rare, atacurile cu cuțite, împușcături, loviri de mașini sau rachete sunt, prin urmare, percepute de opinia publică occidentală nu atât ca mijlocul celor slabi împotriva celor puternici, ci cel al barbarilor împotriva celor civilizați.
Cu toate acestea, indiferent de importanța lor, interesele raționale și adoptarea narațiunii israeliene cu privire la terorism și ocupație nu pot explica amploarea empatiei europene față de guvernele israeliene din ce în ce mai gregare. Puterea părtinirii orientaliste oferă o cheie explicativă complementară foarte utilă.
O părtinire orientalistă
În cartea sa din 1979 „Orientalism”, Edward Said, profesor de literatură comparată de origine palestiniană, a deconstruit viziuni despre Orient deținute de puterile coloniale și de aparatele diplomatice contemporane care le sunt moștenitorii.
Această lucrare revoluționară a contribuit semnificativ la o teorie critică apărută atunci în științele sociale: post-colonialismul, care este interesat de persistența dominației occidentale asupra restului lumii, în special prin discursurile produse de centrul occidental și raporturile de putere rezultate.
Acest cadru analitic oferă chei interesante pentru înțelegerea forțelor cognitive și discursive care stau la baza abordărilor occidentale ale Orientului Mijlociu. Aceste dinamici sunt modelate de orientalism, susține Said cu putere, care se bazează pe postulatul superiorității materiale și morale occidentale care se hrănește cu deprecierea societăților și culturilor orientale.
Din această superioritate decurge legitimarea practicilor coloniale și apoi hegemonice ale puterilor occidentale cu privire la un Orient tratat ca „Celălalt” subaltern politic și cultural. Această alterizare a societăților orientale este prelungită de o percepție negativă a membrilor acestora, bazată pe esențializarea anumitor caractere și comportamente.
Imaginea femeii musulmane dominate, neputincioasă și în așteptarea mântuirii din Occident, sau cea a arabului violent și criminal, oferă exemple ilustrative care au fost deja deconstruite de mulți cercetători.
Născut din istoria europeană din mâinile evreilor europeni, statul israelian a pretins că este și a fost perceput foarte devreme ca fiind creat după imaginea Occidentului. Succesele sale militare, susținute de know-how și mijloace occidentale, și realizările sale economice și științifice, grație inserției sale în rețelele economiei globalizate, nu au făcut decât să întărească această identificare.
Datorită acestor dinamici de identificare care se hrănesc din aceeași poziție de superioritate culturală și morală în raport cu un mediu care se presupune că este ostil în mod liber și a cărui violență justifică politicile dure, Israelul se bucură de un sprijin neclintit occidental. Între timp, palestinienii nu reușesc să apară ca altceva decât o populație închisă la orice compromis, radicală și violentă în revendicările și practicile sale.
Spre deosebire de ucraineni, care sunt recunoscuți ca aparținând „Eu-lui” european, palestinienii rămân supuși unor reprezentări stigmatizante, în ciuda suferinței îndelungate din cauza ocupației militare israeliene și a întreprinderii coloniale.
Până în prezent, niciuna dintre luptele palestiniene nu a fost înțeleasă și percepută ca legitimă de către diplomațiile occidentale. Mai sensibile la victimele și narațiunile israeliene, aceste diplomații contribuie, în cele din urmă, la consolidarea politicilor represive și coloniale ale guvernelor israeliene din ce în ce mai extremiste și, prin urmare, la perpetuarea violenței, dar și la resentimentele populațiilor din Orientul Mijlociu împotriva lor.
Conflictul din Ucraina și reacțiile occidentale la acesta contribuie la dezvăluirea, mai clar ca niciodată, a amplorii narațiunilor și reprezentărilor orientaliste pe care se bazează standardele duble ale Occidentului.
Fadi Alzaben, Ambasadorul Palestinei în Venezuela, explică faptul că „Legea statului-națiune”, adoptată de Knesset, face parte din eforturile Israelului de a proiecta toate structurile și articulațiile ocupantului potrivit ideologiei sale.
La 19 iulie 2018, Knesset-ul (Parlamentul Statului Israel) a aprobat așa-numita „Lege fundamentală: Israelul ca stat național pentru poporul evreu”. Aceasta stabilește că „Israelul este patria istorică a poporului evreu și, în ea, are un drept exclusiv la autodeterminarea națională”, consacră drept capitală orașul „unit” Ierusalim (ignorând revendicarea istorică a palestinienilor asupra Ierusalimului) și prevede că ebraica este singura limbă oficială (adică araba își pierde statutul de limbă oficială).
Este o lege cu o valoare constituțională, consacrată în legile fundamentale ale statului Israel. Cum este interpretată aprobarea acestei noi legi? Ce implicații va avea pentru procesul de pace palestinian – israelian?
Aprobarea așa-numitei „Legi a statului-națiune” de către Knesset, face parte din eforturile guvernului israelian de dreapta de a reproiecta toate structurile și articulațiile statului ocupant, conform ideologiei sale religioase. Un plan care continuă astăzi materializat printr-un set de legi pe care guvernele de atunci și acum, conduse Benjamin Netanyahu, au început să-l legifereze din 2009 prin legi de bază echivalente cu Constituția, care consacră caracterul rasist al entității israeliene.
Din punct de vedere teoretic al dreptului constituțional, această lege aprobată de Israel pune, cu siguranță, la îndoială faptul ca statul Israelul să poată fi calificat ca un stat de drept
În primul rând, deoarece legea este în mod oficial contrar principiului egalității, contrazice principiul interzicerii oricărui tip de discriminare. După cum se știe, afirmarea și protejarea egalității sunt condiții fără de care nu poate exista un stat de drept, deoarece fundamentul său este recunoașterea demnității egale a tuturor ființelor umane.
În al doilea rând, secularismul este unul dintre fundamentele statului de drept. Prin urmare, prin legarea Israelului exclusiv de evrei, caracterul său secular este pus sub semnul întrebării, ca stat.
Zi de zi, devenim conștienți de pericolele catastrofale și de dimensiunile coloniale și rasiste ale așa-numitei „Legi a statului-națiune”. Această lege este o umbrelă pentru aprobarea ideologiilor, politicilor și programelor guvernului israelian, în special în ceea ce privește colonizarea.
În acest context, considerăm că tăcerea comunității internaționale încurajează punerea în aplicare a acestor politici ale ocupației isrealiene. Prin urmare, solicităm un mecanism internațional de protecție pentru poporul nostru și obligarea Israelului de a respecta dreptul internațional și acordurile de la Geneva.
Acțiunile Israelului în teritoriile palestiniene sunt rezultatul pasivității, indiferenței și neglijenței flagrante în respectarea obligațiilor, rezoluțiilor și legilor internaționale, fapt care îl încurajează să persiste în încălcarea acestor legi și norme de parcă ar fi situat deasupra acestora, arătând o crasă lipsă de respect față de comunitatea internațională.
Nu în ultimul rând, este o obligație a unui stat de drept de a proteja drepturile minorităților (cu toate că între Răul Iordan și Marea Mediterană și taberele ONU de refugiați, palestinienii sunt o majoritate, n.n.). Acesta nu este doar un argument de natură teoretică. În practică, multe exemple au arătat că atunci când un stat protejează exclusiv doar o parte a populației sale, aceasta duce la crearea de de cetățeni de diferite clase.
În timp ce cetățenii din „clasa de primă clasă” se bucură de protecția statului și recunoașterea drepturilor lor, cetățenii din „clasa a doua și a treia” sunt supuși discriminării sistematice, deoarece nu se bucură de recunoașterea (sau protecția) formală sau materială a drepturilor lor.
Punctele menționate mai sus arată că „Legea statului-națiune” încalcă unele dintre cele mai esențiale principii ale unui stat de drept, acesta devenind, în mod clar, un sistem de apartheid.
Lupta poporului palestinian și independența sa suverană este o luptă împotriva apartheidului, împotriva discriminării, pentru democrație și recunoaștere și respect pentru dreptul internațional, pentru justiția și egalitatea ființelor umane, indiferent de credință sau origine etnică.
Solidaritate România-Palestina 