Prima întâlnire a lui Cristian, voluntar Solidaritate România-Palestina, în recenta sa vizită în Țara Sfântă, a fost cu Tamar, femeia care prin fotografiile sale arată lumii suferința pe care palestinienii o îndură sub ocupația israeliană.
Deși luasem bilete de avion încă din luna noiembrie a anului trecut, abia cu doar 36 de ore înainte de zbor am reușit să aranjez lucrurile pentru a pleca, și aceasta scurtând vizita de la 7 la 4 zile. Nu mai vorbisem până atunci cu Tamar. Ca toți urmăritorii săi, îi admir efortul și mă cutremur văzând fotografiile sale, uneori însoțite de o scurtă descriere, pe care le publică pe Facebook.
Având în vedere că cea mai mare parte a acestora sunt făcute la Qalandiya Checkpoint, credeam că locuiește în apropriere de acesta, probabil Ierusalim. I-am scris pe Messenger că, dacă este posibil, doresc să o întâlnesc, și a rămas să stabilim detaliile în dimineața zilei sosirii mele.
Așadar, la ieșirea din aeroport, pe la 9:30 dimineață, i-am cerut adresa. Surpinzător pentru mine, destinația era Nes Ționa (Wadi El Khanin, „Valea Trandafirilor”, în arabă), un oraș situat la 15 km de Tel Aviv. Am ales traseul tren + autobuz recomandat de Google Maps și am plecat la drum. Amândouă au avut întârzieri semnificative, totuși, am ajuns în puțin peste o oră.
Photo credit: Tamar Fleishman. Click the image and follow the link to the original photo.
Tamar Fleishman este membru al grupului anti-ocupație Machsomwatch. Ea documentează evenimentele de la punctele de control militare israeliene dintre Ierusalim și Ramallah. Rapoartele, fotografiile și videoclipurile ei pot fi găsite pe website-ul organizației.
„Profunzimea răului cauzat fiecărui aspect al vieții palestinienilor nu poate fi văzută de la Tel Aviv, Haifa sau Beer Sheva. Cu lipsa unei acoperiri media corecte, publicul israelian a fost incapabil să urmărească preluarea sistematică de către stat a pământurilor palestiniene (anexare de facto); să înțeleagă și poate chiar să se identifice cu soarta oamenilor, umiliți și neputincioși, care nu își pot controla propriul destin și nici nu-și pot proteja proprietățile, copiii și familiile. Palestinienii sunt vulnerabili, oricine le poate arde câmpurile și le poate tăia livezile de măslini, poate face ravagii noaptea pe străzile satelor lor, să intimideze, poate săamenințe și sărănească fără a fi făcut răspunzător și, în nenumărate cazuri, toate acestea cu susținerea armatei și a statului însuși.
Mergem în orice loc accesibil în interiorul Teritoriilor Ocupate: numeroasele și diferitele puncte de control militare; sate palestiniene în zone îndepărtate și apropiate; comunitățile de păstori persecutați din zone îndepărtate și instanțele militare unde palestinienii sunt judecați. De la început, am scris și am documentat ceea ce am văzut, auzit și înțeles. Informațiile pe care le colectăm sunt postate pe website-ul nostru și trimise membrilor Knesset-ului și jurnaliştilor – pentru că, cu cât mai mulți palestinieni au fost răniți, cu atât mai puține media israeliene au raportat acest lucru. Iar odată cu tăcerea presei s-a mărit lipsa de interes a publicului față de realitățile dure ale ocupației cu care este complice.
Observăm cu durere cât de distructivă este ocupația pentru propriii noștri copii, soldații care doar „execută ordine” în timpul serviciului militar. Ne-am luat asupra noastră să relatăm realitatea Ocupației, să facem cunoscut și să transmitem publicului israelian neștiutor ceea ce se petrece la doar câteva minute de casele sale și în numele său”,
își descrie misiunea grupul, coagulat în 2001, și care numără astăzi aproximativ 500 de femei, toate evreice.
De asemenea, Tamar Fleishman este membră a „Coalition of Women for Peace” și documentaristă voluntară în „Breaking the Silence”. Publică adesea în The Palestine Chronicle, sub titlul „Povestiri din Qalandiya” experiențele dramatice la care sunt supuși palestinienii la punctul de control militar israelian, observate de ea. Și în fiecare sâmbătă postează pe Facebook câte o fotografie făcută la punctul de control Qalandiya, cu titlul „Un zâmbet de Șabat”. Astfel am cunoscut-o, virtual, și noi.
Tamar surprinde imagini emoționante ale calvarului prin care sunt forțați să treacă palestinienii, inclusiv ale copiilor, ale celor aflați în tranzit prin punctul de control israelian și ale celor care sunt nevoiți să își câștige existența, pentru ei și familiile lor, vânzând apă, alimente sau diverse lucruri, în aria acestuia.
Dacă o imagine vorbește mai mult decât o mie de cuvinte, fotografiile lui Tamar Fleishman fac exact asta: vorbesc despre suferințele și umilințele zilnice la care sunt supuși palestinienii, care sunt ascunse de mass-media pentru a nu fi conștientizate de publicul larg, inclusiv cel intern, și sanctionate cu măsurile corespunzătoare de către comunitatea internațională pentru a face responsabil Israelul și a pune capăt ocupației sale și a tratamentului său brutal asupra palestinienilor.
Eu, neavând stofă de scriitor sau jurnalist, nu pot decât să încurajez pe oricine este, cu adevărat, una din cele două, să contacteze MachsomWatch sau direct pe Tamar. Pot intra în universul dramei și suferinței palestiniene, un univers care, de fapt, relevă, in același timp, ignoranța, neputința și lașitatea noastră, a tuturor celorlalți.
Pentru că nu este admisibil, ca ființe care ne pretindem a fi conectate la umanitate și că ne raportăm la aceasta, să tolerăm această opresiune îngrozitoare asupra altor ființe umane. Mai mult, ar trebui să reflectăm mai adânc, pentru că toți suntem, mai mult sau mai puțin, palestineni.
După ce am fost primit în casa lor – o premieră pentru mine, aceea de a mă afla în casa unor evrei israelieni – am stat de vorbă în timp ce am savurat o cafea pe terasă. Apoi m-au invitat să servim prânzul – o altă premieră pentru mine și aceasta, de a lua masa în casa unor evrei israelieni. M-am simțit la fel de bine ca în casa unei familii palestiniene.
Biroul lui Tamar reflectă preocupările și activitățile sale zilnice, muncă voluntară constantă în cadrul sau pentru organizațiile israeliene care se opun ocupației și încălcărilor drepturilor palestinienilor. Multe dintre fotografiile sale sunt fixate pe bibliotecă și în jurul mesei de lucru.
„Este anormal să existe atâta suferință, trebuie să o facem cunoscută, să ne implicăm. Am fost arestată de trei ori. O dată, doi polițiști mi-au bătut la ușă și m-au dus la de secție, deși eu nu comisesem nicio crimă” a spus ea.
„Copiii care își câștigă existența în Qalandia și o parte dintre cei care tranzitează punctul de control mă cunosc. La început, părinții copiilor nu prea erau de acord cu faptul că le făceam fotografii copiilor lor; în timp relația noastră a evoluat, acum chiar și cei pe care eu nu îi cunosc, măștiu, îmi spun pe nume șiîmicer să le fac o fotografie” , a adăugat Tamar.
„Unul dintre acești copii fost arestat de soldații israelieni pentru că a tras deoparte gardurile de metal care impiedicau oamenii să tranziteze punctul de control pentru a ajunge la Ierusalim. A fost condamnat la închisoare. Practic, acolo a devenit adult.”
Lângă această femeie sensibilă la suferința aproapelui său, stă un bărbat la fel de civilizat. Soțul său, Pniel, o sprijină mutual lui Tamar în eforturile sale. Am dorit să o întâlnesc personal pe Tamar pentru a arăta publicului larg că populația israeliană nu poate acuzată, ca întreg, de crimele pe care statul israelian le comite asupra palestinienilor. Ca oriunde în altă parte a lumii, inclusiv în România, oamenii care sesizează abnormalul se implică, înspre binele societății.
În luna noiembrie a anului trecut, la Ramallah, când am fost onorat de către Fundația „Doamna Pământului”, cineva m-a întrebat dacă îl cunosc personal pe Raed Arafat. I-am răspuns că nu l-am întâlnit niciodată, dar că, cu siguranță, aspirațiile noastre se întâlnesc undeva, într-un punct.
La fel se întâmplă și cu cei care ne întâlnim, cei mai mulți fără să ne cunoaștem, la o manifestare pentru drepturile omului ale palestinienilor. Viziunea noastră despre o societate justă este comună; știm că oprimarea celor fără de putere ne dezumanizează și conștientizăm faptul că, până la urmă, libertatea palestinienilor este și libertatea noastră.
Aspirațiile pentru o lume mai bună unesc oamenii, chiar dacă nu se cunosc ori se află la mii de kilometri distanță. Originea etnică, religia, statutul social sau orice altă diferență nu au nicio relevanță într-o comunitate în care prevalează respectul față de celălalt.
Aceasta creează o societate cu adevărat liberă, echitabilă și prosperă.
Duminică, 14 Mai 2023, de la ora 12:00 la ora 15:00, pe platoul statuilor din Piața Universității din București (Bulevardul Regina Elisabeta nr.3), Miting pentru libertatea poporului palestinian
Cu ocazia comemorării a 75 de ani de la Nakba – Catastrofa poporului palestinian, Duminică, 14 Mai 2023, de la ora 12:00 la ora 15:00, pe platoul statuilor din Piața Universității din București se va desfășura un Miting pentru libertatea poporului palestinian în care vom cere încetarea ocupației și a apartheidului israelian.
După 75 de ani de la Nakba, mecanismele de apartheid care favorizează strămutarea forțată actuală a populației native din Palestina istorică sunt moștenite de la cele pe baza cărora a fost creat Israelul în 1948.
Dogma sionistă pe baza căreia a avut loc Nakba și care funcționează și astăzi este aceea a transferului forțat al poporului palestinian prin înrădăcinarea dominației israeliano-evreiești și ștergerea și înlocuirea acestuia cu o comunitate de coloniști străini.
Între 1947 și 1949, forțele sioniste au distrus cel puțin 531 de orașe și sate palestiniene și au comis uciderea a aproximativ 15.000 de palestinieni, în cel puțin 70 de masacre. Mai mult de jumătate din populația palestiniană a devenit refugiată sau a fost strămutată, după ce a fost transferată cu forța din casele și pământurile sale.
Astăzi, poporul palestinian încă poartă semnele Nakba. 15 milioane de palestinieni sunt împrăștiați în lume. 5.6 milioane locuiesc în Teritoriul Palestinian Ocupat (OPT), 1,9 milioane trăiesc pe teritoriul care a devenit Israel în 1948, și 7.5 milioane în exil și diaspora.
Pe măsură ce ne apropiem de a 75-a comemorare a Nakba, fiecare palestinian rămâne expus riscului de transfer forțat. Încorporat în regimul colonialist de tip settler și apartheid al Israelului, acesta continuă să-și pună în aplicare politicile și practicile ilegale împotriva palestinienilor, care includ nu doar eliminarea fizică directă, ci și însuşirea resurselor naturale, expulzarea și refuzarea dreptului de şedere, demolările de case şi planificarea şi zonarea discriminatorie.
Arsenalul de instrumente de apartheid al Israelului funcționează pentru a consolida un mediu coercitiv pentru palestinieni, oriunde s-ar afla aceștia.
În Palestina, în fiecare an, mii de palestinieni sunt răniți de utilizarea sistematică și excesivă a forței de către forțele de ocupație israeliene, inclusiv în timpul demonstrațiilor pașnice, chiar și împotriva credincioșilor care vin să se roage la Moscheea Al-Aqsa, printre altele. Sute sunt schilodiți și răniți cu gloanțe acoperite cu cauciuc și cu muniție de război, gaze lacrimogene și bombe sonore.
De la începutul acestui an și până la 15 Martie, 80 de palestinieni au fost uciși de forțele apartheidului israelian și coloniștii săi.
Fâșia Gaza este atacată fără discernământ în asalturile militare israeliene, majoritatea victimelor acestora fiind compusă din civili nevinovați, inclusiv un număr mare de copii.
Cetățenii palestinieni ai Israelului sunt reprimați și arestați violent de către Poliția israeliană în timpul demonstrațiilor din diferite orașe palestiniene din interiorul Liniei Verzi și vizați de incitarea rasistă la violență și crime motivate de ură ale israelienilor.
Opresiunea și represiunea care au loc pe tot teritoriul Palestinei, așa cum a existat înainte de crearea Israelului, nu face decât să amintească lumii, astăzi, că rănile Nakba din 1948 încă urmează să fie vindecate. Nakba nu s-a încheiat în 1948, ci continuă neîncetat.
Zeci de familii din cartierele Ierusalimului de Est ocupat, inclusiv din Orașul Vechi, se confruntă cu un risc iminent de evacuare forțată din caselor lor. Aceeași lege discriminatorie a proprietății absenților din 1950, care a împiedicat întoarcerea refugiaților palestinieni și a asigurat exproprierea lor sistematică, continuă să fie invocată pentru a deposeda și a transfera forțat palestinienii din cartierele Ierusalimului de Est ocupat, ca Sheikh Jarrah și Silwan, printre altele, în încălcarea normelor internaționale.
Lupta locuitorilor palestinieni din Ierusalimul de Est este doar un exemplu de acaparare graduală a pământului în beneficiul populației israeliano-evreiești. Guvernele israeliene încearcă să anexeze alte părți din Cisiordania ocupată, încălcând dreptul internațional.
Coloniile israeliene construite pe pământ palestinian, numără între 600.000 și 750.000 de coloniști, aproximativ 11% din totalul populației evreiești israeliene, care trăiesc în cel puțin 250 de așezări și avanposturi construite de guvernul israelian și coloniștii israelieni în Cisiordania ocupată, inclusiv Ierusalimul de Est. Ei trăiesc dincolo de granițele „recunoscute internațional” ale statului lor, pe pământul palestinian pe care Israelul l-a ocupat militar în 1967 și continuă să îl ocupe până astăzi.
Exproprierea pământului ocupat și transferul pe acesta a populației ocupantului constituie, conform dreptului internațional, o crimă de război. Totodată, aceasta este parte a caracterului suprematist genocidar, încă de la înființarea sa, a statului de apartheid israelian.
Cu toate că refugiații palestinieni și cei strămutați în interior au dreptul colectiv de a se întoarce la casele și proprietățile lor, un drept ferm înrădăcinat în dreptul internațional al drepturilor omului și care a fost reafirmat în mod constant de numeroase rezoluții ale Națiunilor Unite, începând cu Rezoluția 194 a Adunării Generale a Națiunilor Unite din 11 decembrie 1948, Israelul refuză să îl aplice.
Dealtfel, cele mai mari organizații pentru drepturile omului, Amnesty International și Human Rights Watch, precum și cel mai mare grup israelian, B’tselem, în rapoartele lor privind apartheidul israelian, au subliniat faptul că încălcarea de către Israel a dreptului la întoarcere al palestinienilor este parte a politicii sale suprematiste rasial încă de la înființarea sa, în 1948.
Cu toate acestea, comunitatea internațională nu a reușit, în ultimii 75 de ani, să impună respectarea dreptului la întoarcere al refugiaților palestinieni, la restituirea proprietății și la compensare. Deși represiunea a atins un nivel fără precedent și deci, comunitatea internațională nu ar trebui să rămână tăcută, totuși aceasta, ca întreg, practic continuă să ofere legitimitate și impunitate regimului de apartheid al Israelului.
Decizia Curții Penale Internaționale de a afirma jurisdicția teritorială deplină a Curții asupra teritoriului palestinian ocupat oferă o oportunitate critică de a remedia 75 de ani de politici și practici de transfer forțat. Conform Statutului de la Roma, transferurile forțate de populație constituie crime de război și un act inuman de apartheid, ca o crimă împotriva umanității. Responsabilitatea pentru crimele Israelului trebuie urmărită în conformitate cu căile prevăzute de dreptul internațional, altfel, sistemul de drept internațional ar fi ca și nul.
Încălcările flagrante ale dreptului internațional de către Israel și suprimarea dreptului poporului palestinian la autodeterminare sunt ilustrația cea mai evidentă că proiectul sionist este o întreprindere colonială eșuată. 75 de ani de Nakba în desfășurare nu au reușit să ștergă poporul palestinian, unitatea și atașamentul față de pământurile sale din memoria colectivă. Poporul palestinian în ansamblu continuă să fie statornic, demonstrând și susținând în mod colectiv dreptul de a fi și că lumea nu poate sta deoparte și privi.
În timp ce urmează să comemoreze pentru a 75-a oară ziua Nakba, ziua Catastrofei, palestinienii continuă să-și ridice vocile și să reziste regimului colonialist și de apartheid al Israelului.
Dacă reprezentanții noștri și guvernele noastre continuă să tacă, să faciliteze ori chiar să sponsorizeze această crimă îngrozitoare comisă de entitatea sionistă asupra poporului palestinian, noi, ca cetățeni, ca ființe care pretindem că suntem conectați și că ne raportăm la umanitate, avem datoria de face vocea poporului palestinian auzită și de a îl susține în lupta sa pentru eliberare.
Această luptă nu este doar pentru libertatea, demnitatea și pacea poporului palestinian, ci și pentru libertatea, demnitatea și pacea noastră.
Spre deosebire de ucraineni, care sunt recunoscuți ca aparținând „Eu-lui” european, palestinienii rămân supuși unor reprezentări stigmatizatoare, în ciuda suferinței îndelungate din cauza ocupației israeliene și a întreprinderii coloniale.
Situația din teritoriile palestiniene ocupate a alunecat înapoi, într-un nou ciclu de tensiuni și violențe sporite în ultimele luni, și mai mult de la începutul anului 2023.
În timp ce această evoluție nu este o surpriză pentru majoritatea observatorilor, ceea ce este izbitor este atitudinea din ce în ce mai dezechilibrată a statelor occidentale și, în special, a europenilor de obicei mai „echidistanți”.
Deși multe exemple pot fi derivate din evenimente recente, un exemplu este deosebit de ilustrativ pentru această tendință.
La 26 ianuarie, o operațiune militară israeliană în tabăra de refugiați Jenin a avut ca rezultat moartea a nouă palestinieni și rănirea a încă 20. În seara următoare, un palestinian i-a atacat pe evreii israelieni care părăseau o sinagogă dintr-o colonie ilegală israeliană, ucigând șapte și rănind mai mulți. La acest al doilea eveniment, reacția Uniunii Europene (UE) a venit rapid pe 28 ianuarie. Prin vocea Înaltului său Reprezentant (ÎR), UE a spus că este „îngrozită” de aceste „atacuri teroriste înfricoșătoare” și a condamnat ferm aceste „acte fără sens de violență și ură”.
Reacția europeană la primul eveniment a urmat câteva minute mai târziu, adică la mai bine de 48 de ore după ce a avut loc. În declarația sa, Înaltul Reprezentant a menționat numărul palestinienilor uciși și răniți „în timpul unei operațiuni conduse de Forțele de Apărare Israeliene”.
Deși a recunoscut că de la începutul anului 30 de palestinieni au fost uciși, Înaltul Reprezentant a subliniat, totuși, că UE „recunoaște pe deplin preocupările legitime de securitate ale Israelului, așa cum demonstrează ultimele atacuri teroriste”, solicitând doar ca forța letală să fie folosită numai ca o ultimă soluție.
Destul de tipice reacțiilor diplomaților europeni și ale presei „mainstream” privind afacerile israeliano-palestiniene, aceste două afirmații trădează amploarea perspectivei „orientaliste” (cu referire la conceptul dezvoltat de Edward Said) pe care țările europene continuă să o aibă asupra Orientul Mijlociu, tragediile și victimele sale. Acest contrast este cu atât mai revelator cu cât aceleași țări mobilizează, în același timp, tot mai multe mijloace pentru a ajuta o altă populație, ucrainenii, care se confruntă cu agresiunea militară rusă.
Aici nu se pune sub semnul întrebării legitimitatea luptei ucrainene sau relevanța sprijinului acordat acestei țări asediate, ci mai degrabă o chestiune a atitudinilor europene față de palestinieni. Din punctul de vedere al dreptului internațional, ambele situații din Ucraina și Palestina sunt caracterizate de o ocupație de facto și de folosirea ilegală a puterii militare de către un stat pentru a stabili controlul asupra altui teritoriu și populație.
Dar care sunt prejudecățile cognitive care determină diplomațiile și opiniile europene să interpreteze aceste două conflicte în moduri vizibil opuse?
Fapte pe teren
Impasul grav din teritoriile palestiniene este foarte bine documentat. Procesul de pace israeliano-palestinian, vechi de trei decenii, lansat la Oslo în septembrie 1993 nu a permis palestinienilor să facă progrese către autodeterminare.
Dimpotrivă, speranța ridicată de abordarea „pământ pentru pace” pare mai iluzorie ca niciodată. Cu încălcarea directă a dreptului internațional și, în special, a Convențiilor de la Geneva, colonizarea israeliană a teritoriilor palestiniene a crescut considerabil. La începutul anului 2023, numărul coloniilor israeliene a ajuns la 132 de așezări „legale” și la 147 de așezări „ilegale”, potrivit statisticilor Peace Now.
Numărul coloniștilor israelieni a crescut de la 116.300 în 1993 la 465.400 în 2021. Anunțurile recente ale guvernului Netanyahu promit mai multe.
Palestinienii sunt prinși în Gaza și Cisiordania, unde „gardul de securitate” israelian, considerat ilegal de un aviz consultativ din 2004 al Curții Internaționale de Justiție, fragmentează comunitățile și invadează teritorii care ar trebui să rămână palestiniene.
Odată cu progresele tehnologice, viețile palestinienilor sunt mai mult ca niciodată marcate de izolare, supraveghere și control. Accesul lor la apă și pământ este limitat, la fel ca și mobilitatea lor. Demolările de case și infrastructură palestiniene sunt obișnuite, în special în Ierusalimul de Est.
În plus, violența comisă atât de forțele israeliene, cât și de coloniști în teritoriile palestiniene scapă în mare măsură de orice formă de responsabilitate. Raidul violent al coloniștilor în orașul Huwwara din 26 februarie este încă o consecință a impunității statului israelian.
De-a lungul anilor, s-au ridicat voci pentru a alerta diplomații și mass-media occidentale cu privire la situația palestinienilor și la violența cu care se confruntă. Mai multe rapoarte au documentat practicile israeliene care constituie crime de apartheid și persecuție împotriva palestinienilor, inclusiv B’Tselem, un ONG israelian.
În octombrie 2022, o comisie independentă înființată de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a investigat, de asemenea, violența cu mai multe fațete suferite de palestinieni, cerând membrilor ONU să-și îndeplinească obligațiile care le revin în temeiul dreptului internațional. Inutil până acum.
„Eu-l” israelian și „celălalt” palestinian
Orbirea țărilor europene față de situația palestiniană sub ocupația israeliană poate fi explicată printr-o convergență a intereselor și acceptarea narațiunii israeliene.
Există într-adevăr multe interese „raționale” care pot determina țările europene să ignore încălcarea structurală a dreptului internațional de către Israel. Israelul nu este doar o țară foarte dezvoltată, bine integrată în globalizarea economică și financiară, dar este și foarte avansat în domeniile high-tech legate de industriile de apărare și supraveghere.
Descoperirea resurselor de gaze în estul Mediteranei și capacitatea Israelului de a se afirma ca stat lider în răspunsul la pandemia de Covid-19 i-au întărit statura internațională. Altfel spus, Israelul aparține aceluiași club de țări dezvoltate și bogate, iar comerțul, schimburile și cooperarea cu acesta sunt foarte apreciate.
Dincolo de aceste interese, țările europene continuă să citească situația din Palestina prin narațiunea israeliană care a justificat-o constant ca o consecință a „terorismului” palestinian.
Diferența de tip de violență exercitată de israelieni și, respectiv, de palestinieni permite spațiu amplu pentru această narațiune. Într-adevăr, vârfurile violenței pe scară largă au fost ocazionale după reprimarea celei de-a Doua Intifade, iar majoritatea acțiunilor letale ale Israelului împotriva palestinienilor sunt de obicei limitate și le permite guvernelor și presei europene să privească în altă parte.
Astfel, violența zilnică non-direct letală a ocupației și controlul asupra teritoriilor și vieților palestiniene sunt ignorate în mod confortabil. În schimb, folosirea de către palestinieni a oricăror mijloace violente împotriva ocupației este încadrată automat în termeni terorisți și înțeleasă doar ca violență nepermisă care alimentează narațiunea israeliană.
Deși atentatele sinucigașe cu bombă au devenit rare, atacurile cu cuțite, împușcături, loviri de mașini sau rachete sunt, prin urmare, percepute de opinia publică occidentală nu atât ca mijlocul celor slabi împotriva celor puternici, ci cel al barbarilor împotriva celor civilizați.
Cu toate acestea, indiferent de importanța lor, interesele raționale și adoptarea narațiunii israeliene cu privire la terorism și ocupație nu pot explica amploarea empatiei europene față de guvernele israeliene din ce în ce mai gregare. Puterea părtinirii orientaliste oferă o cheie explicativă complementară foarte utilă.
O părtinire orientalistă
În cartea sa din 1979 „Orientalism”, Edward Said, profesor de literatură comparată de origine palestiniană, a deconstruit viziuni despre Orient deținute de puterile coloniale și de aparatele diplomatice contemporane care le sunt moștenitorii.
Această lucrare revoluționară a contribuit semnificativ la o teorie critică apărută atunci în științele sociale: post-colonialismul, care este interesat de persistența dominației occidentale asupra restului lumii, în special prin discursurile produse de centrul occidental și raporturile de putere rezultate.
Acest cadru analitic oferă chei interesante pentru înțelegerea forțelor cognitive și discursive care stau la baza abordărilor occidentale ale Orientului Mijlociu. Aceste dinamici sunt modelate de orientalism, susține Said cu putere, care se bazează pe postulatul superiorității materiale și morale occidentale care se hrănește cu deprecierea societăților și culturilor orientale.
Din această superioritate decurge legitimarea practicilor coloniale și apoi hegemonice ale puterilor occidentale cu privire la un Orient tratat ca „Celălalt” subaltern politic și cultural. Această alterizare a societăților orientale este prelungită de o percepție negativă a membrilor acestora, bazată pe esențializarea anumitor caractere și comportamente.
Imaginea femeii musulmane dominate, neputincioasă și în așteptarea mântuirii din Occident, sau cea a arabului violent și criminal, oferă exemple ilustrative care au fost deja deconstruite de mulți cercetători.
Născut din istoria europeană din mâinile evreilor europeni, statul israelian a pretins că este și a fost perceput foarte devreme ca fiind creat după imaginea Occidentului. Succesele sale militare, susținute de know-how și mijloace occidentale, și realizările sale economice și științifice, grație inserției sale în rețelele economiei globalizate, nu au făcut decât să întărească această identificare.
Datorită acestor dinamici de identificare care se hrănesc din aceeași poziție de superioritate culturală și morală în raport cu un mediu care se presupune că este ostil în mod liber și a cărui violență justifică politicile dure, Israelul se bucură de un sprijin neclintit occidental. Între timp, palestinienii nu reușesc să apară ca altceva decât o populație închisă la orice compromis, radicală și violentă în revendicările și practicile sale.
Spre deosebire de ucraineni, care sunt recunoscuți ca aparținând „Eu-lui” european, palestinienii rămân supuși unor reprezentări stigmatizante, în ciuda suferinței îndelungate din cauza ocupației militare israeliene și a întreprinderii coloniale.
Până în prezent, niciuna dintre luptele palestiniene nu a fost înțeleasă și percepută ca legitimă de către diplomațiile occidentale. Mai sensibile la victimele și narațiunile israeliene, aceste diplomații contribuie, în cele din urmă, la consolidarea politicilor represive și coloniale ale guvernelor israeliene din ce în ce mai extremiste și, prin urmare, la perpetuarea violenței, dar și la resentimentele populațiilor din Orientul Mijlociu împotriva lor.
Conflictul din Ucraina și reacțiile occidentale la acesta contribuie la dezvăluirea, mai clar ca niciodată, a amplorii narațiunilor și reprezentărilor orientaliste pe care se bazează standardele duble ale Occidentului.
Fadi Alzaben, Ambasadorul Palestinei în Venezuela, explică faptul că „Legea statului-națiune”, adoptată de Knesset, face parte din eforturile Israelului de a proiecta toate structurile și articulațiile ocupantului potrivit ideologiei sale.
La 19 iulie 2018, Knesset-ul (Parlamentul Statului Israel) a aprobat așa-numita „Lege fundamentală: Israelul ca stat național pentru poporul evreu”. Aceasta stabilește că „Israelul este patria istorică a poporului evreu și, în ea, are un drept exclusiv la autodeterminarea națională”, consacră drept capitală orașul „unit” Ierusalim (ignorând revendicarea istorică a palestinienilor asupra Ierusalimului) și prevede că ebraica este singura limbă oficială (adică araba își pierde statutul de limbă oficială).
Este o lege cu o valoare constituțională, consacrată în legile fundamentale ale statului Israel. Cum este interpretată aprobarea acestei noi legi? Ce implicații va avea pentru procesul de pace palestinian – israelian?
Aprobarea așa-numitei „Legi a statului-națiune” de către Knesset, face parte din eforturile guvernului israelian de dreapta de a reproiecta toate structurile și articulațiile statului ocupant, conform ideologiei sale religioase. Un plan care continuă astăzi materializat printr-un set de legi pe care guvernele de atunci și acum, conduse Benjamin Netanyahu, au început să-l legifereze din 2009 prin legi de bază echivalente cu Constituția, care consacră caracterul rasist al entității israeliene.
Din punct de vedere teoretic al dreptului constituțional, această lege aprobată de Israel pune, cu siguranță, la îndoială faptul ca statul Israelul să poată fi calificat ca un stat de drept
În primul rând, deoarece legea este în mod oficial contrar principiului egalității, contrazice principiul interzicerii oricărui tip de discriminare. După cum se știe, afirmarea și protejarea egalității sunt condiții fără de care nu poate exista un stat de drept, deoarece fundamentul său este recunoașterea demnității egale a tuturor ființelor umane.
În al doilea rând, secularismul este unul dintre fundamentele statului de drept. Prin urmare, prin legarea Israelului exclusiv de evrei, caracterul său secular este pus sub semnul întrebării, ca stat.
Zi de zi, devenim conștienți de pericolele catastrofale și de dimensiunile coloniale și rasiste ale așa-numitei „Legi a statului-națiune”. Această lege este o umbrelă pentru aprobarea ideologiilor, politicilor și programelor guvernului israelian, în special în ceea ce privește colonizarea.
În acest context, considerăm că tăcerea comunității internaționale încurajează punerea în aplicare a acestor politici ale ocupației isrealiene. Prin urmare, solicităm un mecanism internațional de protecție pentru poporul nostru și obligarea Israelului de a respecta dreptul internațional și acordurile de la Geneva.
Acțiunile Israelului în teritoriile palestiniene sunt rezultatul pasivității, indiferenței și neglijenței flagrante în respectarea obligațiilor, rezoluțiilor și legilor internaționale, fapt care îl încurajează să persiste în încălcarea acestor legi și norme de parcă ar fi situat deasupra acestora, arătând o crasă lipsă de respect față de comunitatea internațională.
Nu în ultimul rând, este o obligație a unui stat de drept de a proteja drepturile minorităților (cu toate că între Răul Iordan și Marea Mediterană și taberele ONU de refugiați, palestinienii sunt o majoritate, n.n.). Acesta nu este doar un argument de natură teoretică. În practică, multe exemple au arătat că atunci când un stat protejează exclusiv doar o parte a populației sale, aceasta duce la crearea de de cetățeni de diferite clase.
În timp ce cetățenii din „clasa de primă clasă” se bucură de protecția statului și recunoașterea drepturilor lor, cetățenii din „clasa a doua și a treia” sunt supuși discriminării sistematice, deoarece nu se bucură de recunoașterea (sau protecția) formală sau materială a drepturilor lor.
Punctele menționate mai sus arată că „Legea statului-națiune” încalcă unele dintre cele mai esențiale principii ale unui stat de drept, acesta devenind, în mod clar, un sistem de apartheid.
Lupta poporului palestinian și independența sa suverană este o luptă împotriva apartheidului, împotriva discriminării, pentru democrație și recunoaștere și respect pentru dreptul internațional, pentru justiția și egalitatea ființelor umane, indiferent de credință sau origine etnică.
„Acum, după ce s-a întâmplat aici, sute de coloniști evrei știu ce este un pogrom. Nu din perspectiva victimelor, ci a celor care au comis această atrocitate.”
O delegație formată din reprezentanți ai țărilor UE în Palestina și diplomați de rang înalt din alte de țări a vizitat vineri orașul Huwara, situat la sud de Nablus, unde a examinat mai multe case și facilități care au fost incendiate de coloniștii evrei și a ascultat mărturiile palestinienilor despre atacurile asupra lor și asupra proprietăților lor.
Reprezentantul Uniunii Europene (UE) în Palestina, Sven Kuhn von Burgsdorff, a condamnat atacurile coloniștilor asupra orașelor și satelor de la sud de Nablus, declarând: „Am făcut apeluri directe ample autorităților israeliene (de ocupație, n.n.) pentru a opri ceea ce se întâmplă pe teren dar, din păcate, această intervenție s-a lăsat așteptată”. Cu toate acestea, a adăugat el, echipa sa va continua eforturile pentru a opri aceste incidente și a preveni astfel de atacuri împotriva palestinienilor.
Reprezentantul UE a cerut, de asemenea, despăgubiri pentru victimele acestor atacuri și a declarat că vizita delegației sale: „Este un mesaj de solidaritate din partea comunității internaționale cu oamenii din Hawara și satele învecinate”.
Directorul general al B’Tselem, Hagai El-Ad, a spus că atacurile coloniștilor sunt sponsorizate de guvernul israelian, întrucât guvernul le oferă imunitate pentru a-și continua atacurile, fie în Hawara, fie în alte zone din teritoriile palestiniene ocupate, numindu-le rezultatul „deceniilor de opresiune, ocupație și apartheid israeliene”.
„Acum, după ce s-a întâmplat aici duminică seara, sunt sute de coloniști evrei care știu ce este un pogrom. Nu din perspectiva celor care au suferit, ci a celor care au comis această atrocitate”, a declarat acesta.
Primarul din Hawara, Moeen Dmaidi, a spus că ceea ce a văzut Hawara pe parcursul a două zile de atacuri a fost fără precedent și a avut loc sub protecția armatei de ocupație israeliene.
Orașul a fost martor la o serie de atacuri în desfășurare, care au dus la distrugeri mari de proprietăți și dotări, pe lângă impactul psihologic și de sănătate asupra cetățenilor. Dmaidi și-a exprimat speranța că va fi asigurată protecția cetățenilor din Hawara și satelor învecinate și că vor asista la pași serioși pe teren în acest sens.
Delegația a vizitat, de asemenea, satul Za’tara, la sud de Nablus, și a oferit condoleanțe familiei martirului și lucrătorului umanitar Sameh Aktash, care a fost ucis în atacul coloniștilor evrei, duminica trecută, la doar câteva zile după ce acesta s-a întors din Turcia, unde a ajutat la salvarea victimele cutremurelor de la începutul lunii februarie.
Adresându-se copiilor martirului, Burgsdorff a declarat: „Moartea lui Aktash a fost un eveniment tragic. Fiți mândri de ceea ce a făcut tatăl vostru și trebuie să continuați să păstrați moștenirea sa și moștenirea familiei voastre”.
În continuare, SUA și aliații săi occidentali folosesc limbajul orwellian: actele de rezistență ale populației palestiniene împotriva regimului de ocupație și apartheid sunt numite acte de „terorism”, iar actele de terorism desfășurate de către sau cu susținerea guvernului israelian sunt numite „violențe regretabile”.
Peste 30 de case palestiniene din Huwara și Burin au fost arse complet, din temelii. Deasemenea, coloniștii au incendiat și zeci de vehicule palestiniene. „Nu am văzut niciodată un astfel de atac”, a declarat Ghassan Douglas, un oficial palestinian care monitorizează coloniile israeliene din regiunea Nablus.
Președintele palestinian Mahmoud Abbas a condamnat „actele teroriste comise de coloniști sub protecția forțelor de ocupație” și a declarat că „Guvernul israelian este pe deplin responsabil”.
Neil Wigan, ambasadorul Regatului Unit în Israel, condamnat și el atacurile coloniștilor fanatici israelieni: „Israelul ar trebui să abordeze violența coloniștilor, cei responsabili trebuie aduși în fața justiției”.
Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Ned Price, a comentat evenimentele care au avut loc duminică în Cisiordania spunând că SUA „condamnă violențele de astăzi, inclusiv atacul «terorist» prin care au fost uciși doi israelieni și «violența» coloniștilor care a dus la uciderea unui palestinian, rănirea altor peste 100 și distrugerea proprietăților palestiniene”.
Între timp, UE a spus că este „alarmată de violența de astăzi” din Huwara și a spus că „autoritățile din toate părțile trebuie să intervină acum pentru a opri acest ciclu nesfârșit de violență”.
Dar, conform dreptului internațional, rezistența populației ocupate împotriva ocupanților este legală, iar pedeapsa colectivă constituie crimă de război, asemenea transferului de populație și construcției de colonii de către puterea ocupantă in teritoriile ocupate
Mai mult, rapoartele ONU, Amnesty Internațional, Human Rights Watch și B’tselem susțin și documentează faptul că, de la înființarea sa, în 1948, și până în prezent, Israelul a impus populației palestiniene un regim de apartheid, care constituie una dintre cele mai grave crime împotriva umanității.
Răspunzând sesizării Solidaritate România-Palestina, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) a sancționat postul public de televiziune TVR1 cu somație publică. Sancțiunea aplicată de CNA ne-a fost comunicată astăzi, fiind anterior publicată pe website-ul instituției și pe Facebook.
Ca urmare a sesizării dumneavoastră, înregistrată la CNA cu nr. 605/19.01.2023, vă comunicăm următoarele:
Întrunit în ședința publică din 16.02.2023, Consiliul Național al Audiovizualului a analizat raportul de monitorizare întocmit de direcția de specialitate pentru rubrica „Sport” din emisiunea matinală „3 Ceasuri Bune”, difuzată de postul TVR 1 în data de 07.12.2022.
Emisiunea matinală este prezentată de Maria Olaru și Bogdan Muzgoci, iar în cadrul rubricii de sport a avut loc intervenția în direct a reporterului Narcis Popescu, la care vă referiți în sesizarea dumneavoastră.
Membrii Consiliului au vizionat secvențe relevante pentru aspectele semnalate și au audiat punctul de vedere exprimat de reprezentanțul postului, care a precizat că a doua zi s-a luat legătura cu ambasada și s-au făcut rectificările necesare.
La finalul dezbaterilor, Consiliul a decis să sancționeze postul TVR 1 cu somație publică, deoarece nu a ținut cont de prevederile art. (3) alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, conform cărora „Toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor”.
Apreciem și felicităm CNA pentru sancțiunea aplicată, deși cea mai mică. În același timp, regretăm că Președintele Director-General al Televiziunii Române nu a fost capabil să sancționeze aberațiile jurnalistului TVR1, în urma sesizării noastre directe a instituției.
În contextul în care extrema dreaptă își face din ce în ce mai mult simțită prezența și în România, devenind un curent principal, sperăm ca pe viitor conducătorii instituțiilor publice să fie mai responsabili față de astfel de derapaje.
Numai formarea unui singur stat decolonizat care să cuprindă întregul teritoriu al Palestinei istorice poate pune capăt colonialismului suprematist israelian.
În campania electorală, Benjamin Netanyahu-Mileikowsky a postat pe contul său de Twitter un videoclip electoral Likud în care apare o hartă a întregului teritoriu al Palestinei istorice sub cuvintele „un singur stat”.
Nu a fost prima dată când un politician israelian proeminent și-a exprimat în mod public viziunea „Marelui Israel” – un stat național evreiesc care este suveran între râul Iordan și Marea Mediterană, inclusiv teritoriile palestiniene. De fapt, astfel de declarații sunt atât de comune în campaniile electorale israeliene încât tweetul lui Netanyahu nu a generat nicio reacție serioasă pe arena internațională.
Dar observatorii internaționali nu au rămas tăcuți în legătură cu această odă a lui Netanyahu către „Marele Israel” pur și simplu pentru că au văzut-o ca o fanfașă electorală menită să aducă voturi către Likud. Ei au ignorat tweet-ul pentru că sunt conștienți de mult timp că Israelul vrea să-și extindă suveranitatea asupra întregii Țări Sfinte.
Într-adevăr, în timp ce mulți încă folosesc ocazional retorica goală de „salvare a soluției celor două state înainte de a fi prea târziu”, niciun observator serios nu crede că crearea unui stat palestinian suveran este un obiectiv real al Israelului sau al oricărei puteri din lumea hegemonică, precum Statele Unite sau Regatul Unit.
Astăzi, „soluția celor două state” nu este altceva decât o distragere a atenției. Este un mit folosit de Israel, dar și de sponsorii săi, pentru a distrage atenția de la eforturile sale de a face din visul „Marelui Israel” o realitate. Acțiunile Israelului, de la extinderea necruțătoare a coloniilor până la dezumanizarea sistematică a palestinienilor, arată clar că nu are nicio intenție de a permite vreodată formarea unui stat palestinian suveran.
Pe baza a ceea ce face Israelul, nu a ceea ce spune Hasbara sa, există doar două căi posibile de înaintare față de status quo-ul actual: formarea unui singur stat de apartheid pe întreg teritoriul Palestinei istorice, în care doar o mână de palestinieni trăiesc ca cetățeni de clasa adoua, sau unul decolonizat, în care toți cetățenii se bucură de drepturi și libertăți egale, indiferent de originea lor etnică și religioasă.
Nu este greu de imaginat cum s-ar derula primul scenariu. Domnia apartheidului a fost o caracteristică definitorie a coloniilor de tip settler precum Israelul de-a lungul istoriei.
Pe scurt, colonialismul de tip settler este un tip de colonialism care funcționează prin înlocuirea unei populații indigene cu o societate de coloniști care, în timp, își dezvoltă o identitate națională și pretinde suveranitatea asupra pământului colonizat.
Pentru a-și atinge scopul de a deveni pe deplin suverani asupra pământului pe care l-au colonizat, coloniștii expulzează sau elimină mai întâi cât pot de mult din populația indigenă. Ei stabilesc apoi un sistem de segregare, sau apartheid, pentru a-și consolida supremația asupra indigenilor care au rămas în teritoriile colonizate. Astfel de sisteme de segregare nu numai că asigură existența unei ierarhii juridice și sociale între coloniști și popoarele indigene ale pământului, dar și criminalizează practica sau chiar simpla mențiune a suveranității indigene.
Astăzi, este greu să negi că Israelul este un stat de apartheid. Palestinienii care trăiesc sub dominația israeliană, inclusiv cei care dețin pașapoarte israeliene, nu se bucură de drepturi de cetățenie depline. Legea statului național a Israelului arată clar că nu este un stat pentru toți cetățenii și rezidenții săi, ci „statul național al poporului evreu”.
Proiectul colonial din Palestina istorică, totuși, pare încă a nu fi finalizat. După cum subliniază în mod repetat Netanyahu și noua să clică de oportuniști în mesajele lor politice, Israelul vrea să conducă întreaga Palestină istorică, menținând în același timp o populație majoritară evreiască. Pentru ca acest lucru să se întâmple, majoritatea palestinienilor vor trebui expulzați din teritoriile în care trăiesc în prezent, doar câțiva rămânând în urmă. Numai atunci Israelul își poate extinde pe deplin suveranitatea asupra întregului pământ și își poate continua să se autointituleze „stat-națiune evreiesc”.
Prin urmare, este corect să spunem că actualul apartheid israelian, oricât de devastator ar fi, este doar o parte a unui proiect mai amplu.
Israelul își extinde deja așezările ilegale existente în Teritoriile Palestiniene și construiește altele noi într-un ritm fără precedent. Pe măsură ce coloniștii înlătură palestinienii din casele lor în mod regulat și le interzic chiar și să intre în cartierele proprii, Israelul se apropie încet de visul său al „Marelui Israel”.
Toate acestea ridică o întrebare: există o altă expulzare violentă în masă a palestinienilor la orizont? Sunt aceste colonii și alte eforturi de dezumanizare a palestinienilor un preludiu la un eveniment și mai terifiant?
Mulți din comunitatea internațională, inclusiv unii intelectuali palestinieni proeminenți, cred că o expulzare în masă violentă, precum cea pe care palestinienii au experimentat-o în 1948, nu este o posibilitate reală. Ei susțin că Israelul nu ar îndrăzni să comită din nou o astfel de crimă împotriva umanității în secolul XXI.
Dar de-a lungul istoriei, multe expulzări în masă, genocide și alte acte de purificare etnică în masă au fost o surpriză pentru majoritatea observatorilor. În anii 1920 și 1930, de exemplu, aproape nimeni din afara Palestinei nu se aștepta ca acțiunile sioniste din Europa și Orientul Mijlociu să deschidă calea expulzării violente în masă a palestinienilor din patria lor doar câțiva ani mai târziu.
Israelul a sfidat legea internațională și a încălcat cele mai elementare drepturi ale omului ale palestinienilor cu impunitate de zeci de ani. Din 1948, nu a arătat niciodată vreun indiciu că este dispus să-și schimbe modul de operare. În orice caz, astăzi este mai agresiv decât oricând în eforturile sale de a dezumaniza palestinienii, de a le fura pământurile rămase și de a realiza visul „Marelui Israel”.
Mai mult decât atât, oameni ca Netanyahu vorbesc deschis despre dorința lor de a forma un singur stat cu majoritate evreiască pe întreg teritoriul. Așadar, este greu de negat că, dacă și când se vor materializa condițiile potrivite, constructul israelian nu va ezita să facă ceea ce este necesar, inclusiv să se angajeze într-o expulzare în masă a palestinienilor, pentru a-și extinde suveranitatea.
Acest lucru ne duce la al doilea scenariu posibil pentru viitorul Israel-Palestine: un singur stat decolonizat.
Deziluzia crescândă față de soluția celor două state, împreună cu eforturile aparente ale Israelului de a-și extinde dominația apartheid asupra tuturor teritoriilor palestiniene, a determinat mulți savanți și activiști palestinieni, precum și unele organizații și grupuri politice, să pledeze pentru crearea unui singur stat decolonizat în Palestina istorică.
Deși există mai multe modele propuse, majoritatea sugestiilor includ trei principii fundamentale:
Statul decolonizat și derasializat nu va mai fi definit ca exclusiv israelian/evreiesc și nici nu va ajunge să fie definit ca exclusiv palestinian.
Noul stat va acorda cetățenie egală tuturor locuitorilor pământului, indiferent de rasă, etnie, sex sau religie.
Toți refugiații palestinieni vor avea dreptul să se întoarcă în patria lor ca cetățeni cu drepturi depline.
Acesta este singurul scenariu care poate împiedica Israelul să-și îndeplinească visul de a înființa un singur stat de apartheid în Palestina istorică și să le permită tuturor locuitorilor acestor pământuri să-și trăiască viața în mod liber, pașnic și demn.
Deși numărul lor rămâne mic, unii israelieni – recunoscând calea distructivă pe care se află în prezent statul lor – cer, de asemenea, crearea unui stat unic decolonizat care să cuprindă atât teritoriile israeliene, cât și cele palestiniene. Cu siguranță, pentru ca acest vis să devină într-o zi realitate, mai mulți israelieni trebuie să-și pună sprijinul în spatele acestei propuneri.
Chiar și cu sprijinul mai multor israelieni, transformarea unui stat colonial de apartheid într-un stat decolonizat și democratic nu va fi ușoară. Drumul către decolonizare și un viitor comun israeliano-palestinian este plin de obstacole.
Construirea împreună a unui stat decolonizat va cere atât israelienilor, cât și palestinienilor să facă sacrificii. Le va provoca sentimentul de identitate, naționalitate, casă și istorie. Vor fi, fără îndoială, dezamăgiri, frustrări și conflicte. Unele vise vor rămâne nerealizate, unele obiective nu vor fi atinse și progresul va fi probabil lent.
Dar toate acestea sunt încă de preferat alternativei. Dacă Israelului i se permite să continue pe drumul pe care se află în prezent și să facă mai mulți pași spre eliminarea palestinienilor din patria lor și multe altele – vor fi cu toții blocați într-un vârtej de ură, violență și opresiune pentru ani care vor veni.
Astăzi, Israelul doar repetă cicluri istorice și traiectorii coloniale cunoscute. Așa că, știm cum se va termina povestea dacă nu acționăm acum: în mai multă violență și distrugere.
Calea către securitate și prosperitate durabilă, spre deosebire de ceea ce par să creadă mulți din Israel, nu este prin mai multă agresiune și segregare, ci prin decolonizare.
Dacă destui israelieni ajung să recunoască acest fapt, împreună cu palestinienii ei pot marca începutul unui nou capitol, plin de speranță, al istoriei lumii.
Mark Muhannad Ayyash s-a născut și a crescut în cartierul Silwan din Ierusalim, înainte de a emigra în Canada, unde acum este profesor de sociologie la Universitatea Mount Royal. Este autorul cărții „O hermeneutică a violenței” (A Hermeneutics of Violence). A publicat mai multe articole în reviste precum Interventions, European Journal of International Relations, Comparative Studies of South Asia, Africa and the Middle East și European Journal of Social Theory. A scris articole de opinie pentru Al-Jazeera, The Baffler, Middle East Eye, Mondoweiss, The Breach și Middle East Monitor. În prezent, scrie o carte despre suveranitatea colonială de tip settler în Palestina/Israel.
Înțelegerea „conflictului” ca luptă colonială ne permite să construim o cale structurată către o societate liberă pentru palestinieni și israelieni.
Foto credit: Activestills
Numele dat unui fenomen determină adesea modul în care poate fi înțeles și ce se poate face pentru a-l aborda. Din 1948, am vorbit despre „conflictul arabo-israelian”, care este exact doar în măsura în care se referă la războaiele majore, rivalitățile diplomatice și „războaiele murdare” mai mici dintre statele arabe și Israel. Dar această noțiune de „conflict” regional ascunde natura unui alt tip de luptă, care este catalizatorul cheie al conflictelor mai largi, precum și un fenomen politic propriu.
Pe de o parte a acestei lupte se află colonizarea Palestinei de către mișcarea sionistă, care a culminat în cele din urmă cu statul Israel, divizarea politică a Palestinei, o criză masivă a refugiaților și, din 1967, ocupație; iar pe de altă parte este rezistența palestiniană atât prin mijloace politice, cât și prin mijloace militare. Deși văzut de zeci de ani doar ca un element al jocurilor de putere regionale, de la Prima Intifada din 1987 am ajuns să vorbim despre ea mai precis ca „conflictul israelo-palestinian”.
Lupta colonială, însă, cu greu poate fi considerată un „conflict”. Desigur, generează conflict între uzurpatorii coloniști și populația indigenă, dar colonialismul este un proces unilateral. Nu este vorba de două „părți” care intră într-o confruntare violentă pentru interese sau agende diferite, ci un actor puternic care invadează teritoriul unui alt popor fie pentru a-l exploata, fie pentru a-l prelua. Nu există simetrie de putere sau responsabilitate.
La rândul lor, nativii sunt victimele care nu aveau niciun motiv să lupte înainte de invazia colonială; ele sunt în esență irelevante pentru scopurile coloniștilor. Indigenii pot fi exploatați ca muncă forțată, dar sunt dispensabili: alte surse de muncă, sclavii, muncitorii angajați sau alți coloniști îi pot înlocui cu ușurință.
În colonialismul de tip settler, pe care sionismul îl reprezintă, nativii sunt destinați să fie eliminați fie fizic, fie prin strămutare și marginalizare. Prin urmare, este mai corect să descriem o situație colonială ca o invazie asimetrică care întâmpină o rezistență inevitabilă.
De ce contează asta? Semantica poate părea banală, dar cuvintele pe care le folosim determină modul în care vedem lucrurile. Paradigma conflictului transformă o situație colonială cuprinzătoare, preexistentă, într-o simplă luptă pentru „încheierea ocupației”. Într-adevăr, paradigma juridică care stă la baza Rezoluției ONU 242 reduce un proiect colonialist la o problemă limitată de control militar asupra a 22% din Palestina istorică. Fie că se caută o soluție cu două state, o confederație sau un stat „evreiesc”, o abordare de „rezolvare a conflictelor” nu abordează nevoia mai largă de decolonizare.
O perspectivă colonială a coloniștilor restaurează problema originală și de bază a așezărilor care a început la sfârșitul secolului al XIX-lea – una care își afirmă pretenția asupra întregii țări Palestinei. Acest lucru nu înseamnă că teritoriile palestiniene ocupate nu sunt ocupate conform dreptului internațional, ci că ocupația este o problemă secundară care trebuie abordată în contextul unui proces mai larg de decolonizare, inclusiv al dreptului refugiaților palestinieni de a se întoarce.
Lecții din colonialismul de tip settler
Deoarece paradigma conflictului invocă noțiunea de „părți”, rezoluțiile tind să se concentreze pe negocieri tehnice în care fiecare parte, prin compromis sau predare, încearcă să obțină cea mai bună înțelegere posibilă în disputele legate de suveranitate, granițe, refugiați, resurse și altele asemenea. Nu este așa cu colonialismul. Un popor nu poate face compromisuri în privința luării pământului său, a deplasării sale, a pierderii libertății și a modului său de viață. Colonizatorii pot încerca să-i suprime și să-i liniștească pe colonizați – uneori cu succes – dar colonizarea nu poate fi niciodată rutinizată sau acceptată de cei asupriți, iar setea de eliberare nu poate fi niciodată potolită.
În situațiile coloniale clasice în care o putere externă preia controlul asupra unei țări pentru a extrage resurse valoroase, decolonizarea este o propunere simplă: puterea colonială pleacă împreună cu agenții și populația pe care i-a importat, iar puterea politică este transferată unui nou guvern al unui stat postcolonial. guvernat de populaţia indigenă.
Decolonizarea unei societăți de coloniști este mult mai complexă și dificilă. În unele scenarii, populația coloniștilor părăsește și întoarce țara înapoi la populația sa nativă (deși adesea violent), așa cum sa întâmplat în Algeria, Kenya, Mozambic, Zimbabwe, Angola și Irlanda. În alte scenarii, populația nativă este practic eliminată, ceea ce face ca decolonizarea să fie irelevantă, ca în Argentina. În majoritatea situațiilor coloniale de tip settler, totuși, coloniștii rămân și devin atât de înrădăcinați încât decolonizarea rămâne incompletă, ca în Africa de Sud, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă/Aotearoa, Ucraina și America Latină post-colonială.
În Palestina și Africa de Sud, coloniștii s-au dovedit suficient de puternici din punct de vedere politic, economic, demografic și militar pentru a-și stabili un stat propriu viabil, dar în cele din urmă au fost incapabili să elimine, să învingă sau să marginalizeze populația indigenă. Africa de Sud s-a angajat în cele din urmă într-un proces de decolonizare, deși unul incomplet. Israelul, în schimb, a refuzat cu fermitate să discute perspectiva decolonizării.
O parte din ceea ce face ca colonialismul de tip settlerr să fie atât de rezistent și atât de greu de ai pune capăt, este adâncimea înrădăcinii sale în pământul colonizat. Coloniștii vin cu intenția nu doar de a trăi într-un alt teritoriu, ci de a-l prelua – de a înlocui complet societatea existentă și de a o înlocui într-un stat colonist normalizat.
Prin miturile de drepturi inventate pentru a-și legitima acapararea pământului, coloniștii se străduiesc să devină nativi – adică își afirmă indigenitatea – în același timp făcându-i invizibili oamenii indigeni. Aceștia din urmă sunt, în cel mai bun caz, piese de folclor ciudate, „exotice”, neamenințătoare și, în cel mai rău caz, amenințări la securitate care trebuie limitate, controlate sau eliminate. Indigenii sunt șterși treptat din narațiunea și peisajul național, care sunt reconfigurate pentru a se potrivi pretențiilor uzurpatorilor coloniști.
Procesul de decolonizare
Ce ar presupune, deci, decolonizarea Palestinei? La fel ca în majoritatea situațiilor coloniștilor, coloniștii sioniști ai ceea ce a devenit Israel sunt acum prea numeroși și încorporați în Palestina pentru a fi dislocați; nu vor pleca. Cu toate acestea, decolonizarea trebuie să se bazeze pe eliberarea – în acest caz, atât a palestinienilor indigeni, cât și a coloniștilor israelieni.
Acest proces necesită pași specifici. În primul rând, necesită încetarea drepturilor coloniștilor și a hegemoniei acestora asupra pământului și resurselor sale, asupra surselor de putere politică și economică, asupra culturii și narațiunii naționale și apariția unei noi politici incluzive și partajate. În al doilea rând, cere restaurarea suveranității popoarelor indigene – capacitatea acestora de a-și defini propriul loc ca egali în noua societate și de a duce o viață indigenă durabilă. Și în al treilea rând, prezice integrarea populației coloniști într-o societate a egalilor. Odată ce colonizații și colonizatorii ating o anumită paritate, atunci normalizarea, chiar reconcilierea, devine posibilă. Și cu acordul indigenilor, coloniștii pot deveni în cele din urmă indigenizați.
Pentru a ajunge la post-colonialitate – sfârșitul final al colonialismului de tip settler – procesul de decolonizare trebuie să se desfășoare în tandem cu un program detaliat de reconstrucție a țării într-o manieră incluzivă. Acest program se bazează pe șase cerințe indispensabile, care stau la baza programului One Democratic State Campaign (ODSC), un proiect cu un singur stat al cărui ambii autori sunt membri activi:
Înlocuirea naționalismului etno-religios cu o democrație constituțională bazată pe cetățenia comună, permițând și favorizând astfel apariția unei societăți civile comune;
Punerea în aplicare pe deplin a dreptului refugiaților palestinieni și al descendenților acestora de a se întoarce în patria lor în condiții care să faciliteze reintegrarea lor deplină în societate;
Oferirea de garanții constituționale comunităților naționale, etnice, religioase și altor comunități ale țării pentru a-și proteja dreptul la identitățile, asociațiile, culturile și instituțiile lor colective;
Restaurarea celor expulzați, excluși și asupriți a drepturilor, proprietăților lor (actuale sau prin compensare), identităților și poziției sociale, urmată de reconciliere;
Stabilirea unei economii incluzive care să ofere securitate financiară, durabilitate, locuri de muncă semnificative și compensații juste;
Recunoașterea unei conexiuni cu lumea arabă și comunitatea internațională prin crearea de noi structuri regionale și globale de egalitate și durabilitate.
Spre un program politic
Deci, care este planul? S-a făcut deja multă muncă pentru a înțelege natura colonialismului și a decolonizării coloniștilor sionisti/israelieni, dar rămâne în mare parte limitată la domeniul academic. Această literatură academică masivă trebuie „tradusă” în forme care sunt accesibile și prioritizate pentru activiștii politici, strategi și public.
Programul ODSC este un prim pas în această direcție și oferă atât o bază conceptuală, cât și operațională pentru integrarea analizei academice într-un program politic. Alți pași în această direcție ar putea fi producerea unui document de viziune detaliat, pe linia Cartei Libertății a Congresului Național African (ANC) și convocarea unui grup de lucru pentru elaborarea unei constituții. Un plan detaliat de acțiune este, de asemenea, necesar pentru a crea această nouă societate și pentru a promova o formă de co-rezistență strategică care poate depăși puterea militarizată a Israelului și care să mărească participarea atât a palestinienilor, cât și a partenerilor critici israelieni.
Un al doilea pas implică adoptarea unui cadru comun care nu numai că contracarează hasbara israeliană (propaganda de stat), dar oferă o logică alternativă la fel de convingătoare pentru lupta politică. Acesta ar trebui să se bazeze pe trei elemente:
diagnosticarea problemei ca fiind una a decolonizării unui stat colonial de tip settler, mai degrabă decât rezolvarea tehnică a unui „conflict” între două părți simetrice;
mutarea discursului de la concentrarea asupra „securității” israeliene la centrarea relațiilor coloniale structurale de dominație și subordonare;
răsturnarea viziunii Israelului ca victimă care necesită un stat „evreiesc” exclusiv, la înțelegerea Israelului ca forță mai puternică, arhitect și gardian al unui regim de apartheid existent peste o realitate cu un singur stat, care trebuie transformată într-un democrație unică.
Un al treilea pas este formularea strategiei politice în sine. Trebuie să înceapă cu faptul că, la fel ca albii din Africa de Sud în timpul luptei anti-apartheid, majoritatea evreilor israelieni nu vor fi niciodată parteneri activi într-o luptă pentru decolonizarea Palestinei. În calitate de coloniști, ei nu au nicio motivație să decolonizeze, ceea ce o consideră o formă de sinucidere națională. Cel mai bun lucru pe care îl putem urmări strategic este să-i „înmoaie” printr-un plan incluziv de decolonizare până la un punct în care, ca în Africa de Sud, ei nu vor rezista în mod activ tranziției necesare către post-colonialism.
Luând o filă din manualul ANC, aceasta înseamnă crearea unei alianțe palestiniene și internaționale ale societății civile în care aliații evrei israelieni joacă un rol cheie. Scopul unei astfel de alianțe este de a genera un sprijin larg în rândul publicului internațional – sindicate, biserici, intelectuali, cadre universitare, studenți, activiști și publicul larg – care va pune lucrurile pe făgașul firesc și va schimba treptat politicile guvernamentale nefavorabile în sprijin. pentru un singur stat democratic.
Un singur stat nu este utopic
Acesta este o iluzie? Poate că ar fi fost, dacă ar fi rămas deschisă orice altă opțiune viabilă. Dar, așa cum stau lucrurile, cealaltă opțiune, în afară de apartheid – o formă de soluție cu două state sau o confederație – a fost îngropată sub coloniile masive pe care Israelul le-a folosit pentru a absorbi teritoriile palestiniene ocupate în Israelul propriu-zis.
Israelienii trebuie să accepte pastila amară a ambițiilor lor expansioniste: nu poate exista stat evreu fără apartheid, iar apartheid-ul este inacceptabil din punct de vedere politic și moral și, în cele din urmă, nesustenabil. În același mod, palestinienii trebuie să accepte că aspirațiile lor pentru un stat palestinian, chiar și unul mic în teritoriile ocupate, au dispărut.
Privind dincolo de aceste realități descurajatoare, totuși, există o viziune realizabilă și un program care este bun pentru ambele comunități: un singur stat democratic cu o societate civilă comună, o economie înfloritoare, securitate și pace, în care ambele popoare pot găsi o măsură semnificativă de autodeterminare și exprimare.
Momentul unui stat poate să nu fi sosit; dar plăcile tectonice se deplasează. La un moment dat într-un viitor nu prea îndepărtat, pe măsură ce comunitatea internațională caută o soluție, alternativa unui stat va avea inevitabil cel mai bun sens – dar numai dacă societatea civilă – condusă de palestinieni și susținută de israelieni critici – lucrează acum pentru a face din aceasta o veritabilă opțiune politică.
Un singur stat democratic. Elegant, simplu, just și realizabil. Este o viziune care merită luată în considerare și o viziune pentru care merită să lupți.
Apartheidul israelian și aliații săi au militat neobosit pentru a promova conceptul înșelător al „noului antisemitism”. Acesta marchează criticile eficiente și bine documentate ale Israelului ca fiind antisemite, în timp ce seamănă confuzie cu privire la prejudecățile anti-evreiești reale.
Antony Lerman, Perspective internaționale despre apartheid și decolonizare în Palestina, 4 Februarie 2023, Londra
Întrebarea cu privire la modul de definire a antisemitismului a devenit o controversă politică majoră de ambele maluri ale Atlanticului. Oficialii guvernului israelian și susținătorii lui din Europa și Statele Unite insistă că antisemitismul și antisionismul sunt două fețe ale aceleiași monede. Ei au adus acuzații de antisemitism împotriva unor grupuri precum Amnesty International și Human Rights Watch, și chiar împotriva producătorilor de înghețată Ben & Jerry’s, pentru criticile lor la adresa Israelului.
Vă prezentăm o transcriere editată din podcastul Long Reads al lui Jacobin. Episodul poate fi ascultat aici.
Definirea „noului antisemitism”
DANIEL FINN Pentru cei care îl folosesc în argumentele lor, care este conceptul de „noul antisemitism” și prin ce diferă acesta de formele tradiționale de antisemitism, în opinia lor?
ANTONY LERMAN Argumentul e cam în felul ăsta. Vechiul antisemitism era o ură a evreului individual sau a evreilor ca grup, care trăiau în societăți în care erau considerați străini, străini sau nedoriți. Noul antisemitism este ura față de Israel, auto-intitulat stat evreu, conceput ca evreu colectiv urmărit și persecutat printre națiuni. Statul este evreul personificat, ca să zicem aşa.
Noțiunea de evreu colectiv este, pur și simplu, o metaforă pentru Israel, statul evreu. Dar există un alt mod care cred că este util pentru a înțelege și a descrie conceptul noului antisemitism. Ea încapsulează concluzia că antisionismul este antisemitism.
Aceasta a fost o viziune foarte contestată timp de mulți ani în Israel, de la începutul creării sales, în 1948. Timp de mai bine de două decenii, liderii israelieni au înțeles opoziția față de sionism ca fundamental politică și nu ca ură rasială. Cu toate acestea, de la începutul anilor 1970 până la sfârșitul anilor 1990, discuțiile evreiești despre noțiunea noului antisemitism s-au intensificat. Acolo unde cândva relația dintre antisionism și antisemitism era o chestiune de discutat, pentru promotorii acestei redefiniri, acea relație a devenit fără echivoc un semn de egalitate.
DANIEL FINN Care sunt originile intelectuale ale conceptului și când a început să intre în mainstreamul politic?
ANTONY LERMAN A intrat serios în discurs în felul în care îl înțelegem astăzi în 1974, când a fost folosit ca titlu al unei cărți de către șefii Anti-Defamation League (ADL), Arnold Forster și Benjamin Epstein. Totuși, în acea carte, ei avertizează despre pericolele care urmau, mai degrabă decât să se concentreze în mod explicit pe antisionismul antisemit ca o problemă prezentă.
Dar, după ce Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție foarte semnificativă care echivala sionismul cu rasismul, în 1975, discuțiile au devenit comune între academicieni și experții în antisemitism despre dacă acest sentiment anti-Israel și anti-sionist era antisemit. Aceste discuții au fost adesea orchestrate de Organizația Mondială Sionistă și de biroul președintelui Israelului.
Am urmărit aceste discuții de-a lungul timpului și am scris despre ele în cartea mea. Pe măsură ce s-au dezvoltat, din ce în ce mai mulți oameni se îndreptau către ideea că există noul antisemitism. Unii dintre oamenii care au fost cei mai proeminenți și mai influenți în acele discuții sunt și astăzi influenți. Acestea includ oameni care au fost inițial destul de sceptici cu privire la noul antisemitism: de exemplu, Yehuda Bauer, un istoric binecunoscut și foarte respectat al Holocaustului de la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Bauer a venit în cele din urmă la idee și a promovat-o foarte puternic.
O altă figură foarte influentă, care a murit în 2015, a fost profesorul Robert Wistrich, care a devenit șef al Centrului Internațional pentru Studiul Antisemitismului Vidal Sassoon de la Universitatea Ebraică. Wistrich a fost unul dintre principalii promotori ai noțiunii „eternaliste” de antisemitism, conform căreia ar fi în esență aceeași prejudecată împotriva evreilor încă din antichitate. La fel ca Bauer, a fost oarecum sceptic la început, dar mai târziu a îmbrățișat pe deplin noțiunea noului antisemitism și a împins-o foarte tare la discuțiile și conferințele sale din întreaga lume.
Irwin Cotler, inițial de la Universitatea McGill din Canada, a fost, de asemenea, o voce importantă. Cotler a devenit deputat liberal și a fost ministru canadian al justiției și procuror general într-un guvern liberal. El a fost deosebit de semnificativ pentru că el a fost cel care a popularizat cu adevărat ideea Israelului ca evreu colectiv printre națiuni. În felul său, Cotler a făcut presiuni pentru conceptul noului antisemitism încă de la început.
Un ultim exemplu este Dina Porat, profesor la Universitatea din Tel Aviv. Porat a fondat la începutul anilor 1990 o instituție de cercetare finanțată inițial de Mossad. Ea a jucat un rol foarte important în redefinirea antisemitismului.
Până la începutul secolului XXI, acea redefinire intrase ferm în curentul politic principal și devenise într-adevăr o nouă ortodoxie. În curând urma să fie codificat sub forma unei „definiții de lucru” elaborată sub auspiciile European Union Monitoring Centre on Racism and Xenophobia (EUMC). Cu toate acestea, a rămas o noțiune controversată și contestată.
DANIEL FINN Care sunt principalele probleme cu conceptul noului antisemitism, așa cum înțelegeți că sunt acele probleme?
ANTONY LERMAN Pentru început, acest concept se bazează pe acceptarea noțiunii că Israelul este evreul colectiv. Este o metaforă foarte seducătoare, dar aceasta eșuează pe cel puțin patru niveluri. În primul rând, la nivel filosofic, o numesc o greșeală de categorie, deoarece un stat nu poate avea atributele unei persoane. Sună ca o metaforă drăguță, dar este într-adevăr una falsă.
Un stat nu poate experimenta antisemitism – este pur și simplu un nonsens. Definiția unei greșeli de categorie este aceea că atribuie o proprietate unui lucru care nu ar putea avea acea proprietate. Însăși noțiunea de evreu colectiv, care este parte integrantă a teoriei noului antisemitism, pur și simplu nu rezistă.
În al doilea rând, ideea evreului colectiv îi reduce pe evrei la o singularitate, implicând că toți sunt la fel, ceea ce este pur și simplu un trop antisemit. În al treilea rând, pune statul evreu dincolo de critică, ca fiind la fel ca evreul individual, complet și intrinsec nevinovat, și îl face un obiect de cult.
Nivelul final despre ideea evreului colectiv este că prezintă Israelul ca punctul culminant al istoriei evreiești – ceva pentru care nu există nicio bază în învățătura evreiască.
Teologul evreu american conservator, Abraham Joshua Heschel, o figură foarte cunoscută și respectată, a scris că iudaismul nu este o religie a spațiului și nu se închină pământului deci, statul Israel nu este punctul culminant al istoriei evreiești.
De asemenea, vreau să-l citez pe Yeshayahu Leibowitz, un câștigător al Premiului Israel și un intelectual public evreu foarte ortodox. A fost un om de știință și un scriitor prolific despre gândirea evreiască și filozofia occidentală, care a devenit foarte bine cunoscut – în special pentru că s-a referit la ceea ce se petrecea în Cisiordania ocupată ca fiind condus de „iudeo-naziști”. Leibowitz a spus că menținerea oricărui stat ca valoare în sine era în mod inerent fascistă, iar sfințirea oricărei părți de pământ, inclusiv Israelul, era o formă de idolatrie. Când vine vorba de asta, susțin că nu există nicio formă de critică despre vreun stat care să poată fi interzisă în mod justificat.
A doua problemă principală cu noțiunea că antisionismul este antisemitism este că drenează cuvântul „antisemitism” de orice înțeles util. Pentru a fi calificat drept antisemit, este suficient să avem orice punct de vedere, de la critica la adresa politicilor guvernamentale israeliene până la negarea faptului că Israelul are dreptul de a exista ca stat, fără a fi nevoie să subscrie la vreunul dintre tropii pe care istoricii le-au considerat în mod tradițional. ca alcătuind o viziune antisemită asupra lumii.
În timp ce promotorii noului concept de antisemitism spun că critica guvernelor israeliene este legitimă în teorie, ei interzic efectiv orice astfel de lucru în practică.
Deși accentul în termenul „nou antisemitism” este pus pe cuvântul „nou”, aproape toți cei care îl susțin subscriu de fapt la viziunea „eternalistă” a antisemitismului, pe care am menționat-o mai devreme. În esență, aceasta validează ideea că „ne-au urât întotdeauna și o vor face întotdeauna”.
În acest cadru, antisionismul și antisemitismul sunt adesea făcute să arate ca și cum ar fi două puncte dintr-un continuum, ceea ce le-ar face conectate organic, cu un punct nedefinit, disputat, în care antisionismul alunecă în antisemitism. Sunt de fapt fenomene complet diferite: nu există un continuum între ele.
În cele din urmă, a devenit limpede că statul israelian și organizațiile de conducere de „antisemitism” văd palestinienii ca principalii promotori ai antisemitismului și principalii depozitari ai sentimentelor antisemite, pur și simplu pentru că vor să spună adevărul despre curățarea etnică și deposedare. pe care le-au experimentat, cerând dreptate pentru greșelile care li s-au făcut. Redefinirea antisemitismului sub forma noului antisemitism a produs o carte rasistă împotriva palestinienilor bazată pe interzicerea libertății de exprimare. Antisemitismul este definit ca ceea ce nu este.
„Noul antisemitism” în secolul XXI și definiția IHRA
DANIEL FINN Care a fost semnificația discuțiilor eșuate de la Camp David, a izbucnirii celei de-a doua Intifade și a atacurilor din 11 septembrie din Statele Unite cu „războiul împotriva terorii” ulterior pentru dezvoltarea discursului despre Israel și antisemitism?
ANTONY LERMAN Aș adăuga un alt eveniment semnificativ la această listă – o conferință împotriva rasismului organizată la Durban în 2001, care a fost văzută de mulți la acea vreme ca un festival al urii împotriva Israelului. Împreună cu evenimentele pe care le-ați menționat deja și escaladarea atentatelor sinucigașe din 2001 încoace, a constituit un punct de cotitură în dezbaterea despre noul antisemitism și în angajamentul Israelului de a prelua conducerea în ceea ce a fost din ce în ce mai definit ca „război împotriva antisemitismului”. Atunci s-a decis acel punct de cotitură în favoarea acceptării conceptului noului antisemitism.
Acest lucru a fost contestat la acea vreme, dar dacă citiți ziarele și articolele din reviste din acea perioadă, este destul de clar că a început ceea ce eu numesc o panică morală, pe care Israelul a exploatat-o în propriile sale scopuri. Guvernul său a început să vadă avantajul diplomatic de a-și încadra problema internă în termeni de antisemitism.
De asemenea, a reușit să-și coreleze problemele cu experiența americană a terorismului jihadist și să câștige simpatie, punându-se în fruntea declarației nenorocite a lui George Bush despre „războiul împotriva terorii”. Aceste evenimente au contribuit la pregătirea scenei pentru trecerea de la un consens asupra noului antisemitism la oficializarea a ceea ce înseamnă.
DANIEL FINN Ce rol au jucat statul israelian și liderii săi în modelarea conversației în jurul conceptului noului antisemitism?
ANTONY LERMAN În anii 1980 și ’90, instituțiile statului israelian și guvernele israeliene au încurajat conversațiile despre noul antisemitism, dar din spate. A fost lăsat la latitudinea academicilor evrei și a intelectualilor publici să promoveze acceptarea noțiunii. În mod similar, autoritățile israeliene au lăsat responsabilitatea marilor organisme evreiești din întreaga lume să preia conducerea, în special grupurile din Statele Unite, precum ADL și Comitetul Evreiesc American (AJC) și omologii lor din Europa.
Totuși, după 2000, aparatul de stat israelian, precum și grupurile de advocacy și lobby pro-Israel s-au angajat în modelarea conversației într-un mod major, deși la început oarecum întâmplător. De exemplu, a existat un grup care fusese înființat în 1988, numit „Israel Government Monitoring Forum on Antisemitism”. Acesta a fost înlocuit apoi cu un nou organism: „Global Forum on Antisemitism”. Guvernul israelian a acordat un rol major Ministerului Afacerilor Strategice, un nou minister înființat pentru a fi angajat în „lupta împotriva antisemitismului”.
Israelul și-a consolidat conducerea în acest domeniu prin sprijinirea Alianței Internaționale pentru Comemorarea Holocaustului (IHRA) ca organizație. În același timp, a avut loc o deplasare a centrului de greutate al vieții evreiești către statul evreiesc. Deși acest proces a fost contestat în multe comunități evreiești, el a continuat totuși în forță, permițând Israelului să pretindă legitimitatea rolului său de conducere.
DANIEL FINN Cum a luat contur definiția codificată oficial a antisemitismului, care a devenit cunoscută drept definiția IHRA și care sunt problemele pe care le aveți cu această definiție specială?
ANTONY LERMAN Definiția IHRA a început ca definiție de lucru EUMC în 2005. A fost publicată pe site-ul web al EUMC în ianuarie a acelui an. În multe privințe, a fost un produs al noului concept de antisemitism care a devenit ortodoxia la începutul secolului XXI.
Presupusa creștere a ceea ce s-a numit „antisemitism global” a fost în mare parte atribuită sentimentelor anti-Israel și atacurilor asupra țintelor evreiești de către tinerii musulmani. Organisme precum AJC și ADL au început în mod informal să țină discuții cu academicieni israelieni, grupuri ale societății civile și organisme guvernamentale în jurul ideii că o nouă definiție a antisemitismului este necesară pentru a lua în considerare aceste evoluții.
Un ministru al guvernului israelian la acea vreme, un fost disident evreu sovietic numit Natan Sharansky, a ieșit primul din blocuri, într-un fel. În 2004, el a prezentat o definiție care a devenit cunoscută sub numele de „trei D”: delegitimizare, demonizare și standarde duble.
Oriunde s-au aplicat aceste trei lucruri Israelului, aceasta trebuia să fie o dovadă a antisemitismului. Acesta a fost urmat în același an de Kenneth Stern, expertul în antisemitism al AJC, care deja elaborase o nouă definiție proprie.
Această definiție a fost preluată de unul dintre oficialii cheie ai AJC, rabinul Andrew Baker, care a avut relații foarte bune cu EUMC. Baker a exploatat o criză cu care se confrunta EUMC în acest moment din cauza unui raport suprimat privind antisemitismul în Europa. Raportul pretindea să arate că o mare parte din antisemitismul din Europa provine din surse musulmane. Consiliul EUMC a considerat că raportul nu este suficient de riguros și nu trebuie publicat. Totuși, raportul a fost scurs, iar întregul episod i-a înfuriat pe liderii evrei europeni.
Acest lucru a permis AJC să exercite presiuni asupra EUMC pentru a sponsoriza o discuție privind o nouă definiție a antisemitismului, bazată pe proiectul lui Stern. Aceasta a dus la publicarea online a definiției de lucru EUMC în ianuarie 2005. A fost prezentată ca fiind produsul experților obiectivi în antisemitism.
De fapt, a fost un proiect politic care implica aproape exclusiv organisme evreiești. Deși au fost făcute unele modificări, a fost remarcabil de similar cu schița inițială a lui Stern.
Principala diferență a vizat cele unsprezece exemple de ceea ce constituie antisemitism. Formularea EUMC spunea că acele exemple ar putea fi antisemite, în funcție de context. Stern nu a inclus această referire la context în propria sa definiție: el a spus pur și simplu că exemplele sunt antisemite. El a obiectat ca exemplele să fie condiționate, dar directorul EUMC și consilierii ei au făcut presiuni foarte puternice pentru aceasta.
Acest text nu a fost niciodată adoptat oficial de EUMC, cu atât mai puțin de Uniunea Europeană. A avut un impact inițial de o anumită notă, dar s-a confruntat și cu critici puternice încă de la început. Când EUMC a fost înlocuit cu un alt organism numit Agenția pentru Drepturi Fundamentale, parțial din cauza furorii care a cuprins EUMC din cauza raportului de antisemitism scurs, noul organism a respins mai mult sau mai puțin definiția de lucru și a scos-o inițial de pe site-ul său.
Toate organismele și indivizii implicați în efortul EUMC au fost foarte nemulțumiți de starea lucrurilor. În scurt timp, au început – de înțeles din punctul lor de vedere – să caute modalități de a-l reintroduce în domeniul public. AJC și Centrul Simon Wiesenthal au avut cea mai mare influență în acest efort, folosind IHRA ca vehicul.
IHRA este un organism cu treizeci și cinci de state membre în prezent, dintre care aproape toate sunt europene. A fost folosit în mare măsură de statele europene în scopul semnalizării virtuților. A adoptat o versiune ușor modificată a textului EUMC în 2016, în circumstanțe foarte controversate.
Există mai multe probleme cu definiția de lucru. În primul rând, pur și simplu nu se califică drept definiție. Nu este o declarație precisă a calităților esențiale ale unui lucru. Deoarece cele unsprezece exemple sunt toate condiționate, definiția nu este definitivă.
În al doilea rând, șapte dintre cele unsprezece exemple de ceea ce ar putea fi calificat drept antisemitism sunt legate de Israel și sionism într-o formă sau alta. Cele mai multe dintre aceste exemple implică pur și simplu negarea libertății de exprimare, cum ar fi imposibilitatea de a spune că Israelul are un „comportament rasist”, de exemplu. S-ar putea să nu fiți de acord cu această afirmație, dar nu există niciun temei pentru a spune că este antisemit. A scoate în afara legii astfel de argumente este pur și simplu un caz de înfricoșare a libertății de exprimare.
Definiția IHRA afirmă în rândurile sale de deschidere că nu este un document obligatoriu din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, această avertizare a fost ignorată pe scară largă. Definiția devine obligatorie din punct de vedere juridic în diferite țări: legislaturi de stat din Statele Unite fac acest lucru, de exemplu, iar guvernul Regatului Unit exercită presiuni asupra universităților, forțându-le ori să adopte definiția IHRA, ori să li se reducă finanțarea.
Este folosit ca document cvasilegal. Chiar și Ken Stern, redactorul inițial al definiției, critică acum puternic modul în care este folosită pentru a limita libertatea de exprimare despre Israel în campusurile universitare.
Conceptul noului antisemitism, așa cum este codificat în definiția IHRA, este susținut de premisa că antisionismul este principala formă de antisemitism. În practică, acest lucru face din definiția IHRA o cartă pentru urmărirea unei agende rasiste împotriva palestinienilor, înfricoșând libertatea de exprimare, negându-le drepturile inalienabile și făcându-le un rău incomensurabil. Între timp, nu îi face pe evrei mai fericiți de antisemitismul real.
Stânga și politizarea „noului antisemitism”
DANIEL FINN Organizații precum ADL din Statele Unite, de exemplu, sau Board of Deputies of British Jews din Marea Britanie, susțin că comunitățile evreiești și organizațiile lor sunt cele care ar trebui să preia conducerea în definirea antisemitismului, pe motiv că grupurile minoritare ar trebui să fie cei care au dreptul să-și definească propria asuprire. Cum răspundeți la această linie de argumentare?
ANTONY LERMAN Răspund la asta cu cel mai profund scepticism. Nu există absolut nicio îndoială că primii oameni pe care ar trebui să-i asculte despre rasism sunt cei care se confruntă cu asta. Nu există nicio justificare pentru ca aceștia să fie ignorați atunci când vine vorba de discuții despre ce înseamnă rasismul și ce să facă în privința lui. Experiența grupurilor care suportă rasismul trebuie ascultată și respectată.
Cu toate acestea, dacă fiecărui grup care luptă împotriva rasismului i s-ar acorda carte albă pentru a decide ce constituie rasismul pe care îl experimentează, legea ar fi un nonsens. Ar fi fost deja predeterminat că așa ceva a fost un incident rasist și împotriva legii, așa că legea nu ar avea niciun rol în a-l decide. Sistemul juridic trebuie să fie cu siguranță autoritatea supremă care decide dacă un incident este sau nu rasist, dacă este necesar.
Cred că definițiile rasismului, în special în scopuri legale, trebuie să fie produsul unei discuții obiective și al judecății dintre experți, inclusiv experți din grupurile afectate. Aportul lor este esențial. Din păcate, avem deja un fel de ierarhie. Dacă ne uităm la situația din Regatul Unit, unde s-a acordat atât de multă atenție definiției IHRA, încercările echivalente de a adopta o definiție a islamofobiei au fost pur și simplu respinse de guvern. Au continuat unele discuții, dar nu au ajuns la niciun acord.
Mi se pare intolerabil că au acordat atât de multă atenție cazului evreiesc, dar nu și cazului musulman. Nu vreau să stabilesc ierarhii ale rasismului, dar vreau să înțeleg că unele grupuri experimentează rasismul mult mai grav decât altele. Aș spune că musulmanii din Marea Britanie sunt în această poziție și ca lor să nu li se acorde același respect ca evreii este pur și simplu inacceptabil. Dar nu cred că este corect ca evreii sau orice alt grup etnic sau religios să poată determina ei înșiși în mod unilateral ce este și ce nu este rasismul pe care îl experimentează.
DANIEL FINN Forțele de stânga care au apărut în Marea Britanie și Statele Unite în ultimul deceniu au fost supuse unor acuzații foarte grave de antisemitism împotriva unor figuri precum Jeremy Corbyn, Ilhan Omar și Rashida Tlaib. Care este fondul din spatele acestor acuzații, în opinia dumneavoastră?
ANTONY LERMAN Am fost destul de implicat în discuții despre Corbyn și presupusul său antisemitism și am încercat să țin pasul cu ceea ce s-a spus despre Ilhan Omar și Rashida Tlaib, deși nu sunt un expert în circumstanțele precise ale situației americane. Cu toate acestea, nu văd nici o fărâmă de dovezi care să susțină acuzațiile împotriva acestor trei politicieni.
În cazurile lui Tlaib și Omar, din câte am citit, acuzațiile se referă la Israel, tratamentul discriminatoriu față de palestinieni și sprijinul SUA pentru un guvern israelian care a instituit un regim de apartheid în teritoriile ocupate și în cadrul Liniei Verzi. Aș subscrie la tot despre ceea ce au spus ei la îngrijorarea directă cu privire la acele lucruri, folosind un limbaj puternic. Dar în niciun moment, în ceea ce am citit, nu cred că linia a fost depășită. Cred că aici avem de-a face cu acuzații false.
Mă ocup de unele dintre acuzațiile aduse lui Corbyn în cartea mea, într-un capitol despre utilizarea și abuzul de stereotipuri și tropi antisemiți. Luate împreună cu acuzațiile aduse lui Omar și Tlaib, toate conțin aceleași eșecuri de bază, aș spune, de a înțelege natura antisemitismului. Toți văd tropi antisemiți și susținerea acelor tropi acolo unde nu există. Acest eșec nu este accidental – este intenționat.
Într-un exemplu de bază legat de Corbyn, au existat tropi antisemiți într-un mural stradal care a fost reprodus într-o postare pe Facebook pe care e a comentat-o. Dar nu există nicio dovadă că s-a uitat chiar la imaginea murală în primul rând, iar comentariul său nu s-a referit la aceasta.
Tropii vizuali în sine, a doi bancheri aparent evrei, erau ambigue. Ei au fost promovați în presă de mulți războinici împotriva „antisemitismului” ca fiind imagini din ziarul nazist german, Der Sturmer, sau din Protocols of the Elders of Zion. Totuși, dacă cineva ar pune imaginile din pictura murală alături de imaginile naziste ale evreilor, nu ar găsi aproape nicio relație între cele două.
Asta nu înseamnă că imaginile din pictura murală nu erau antisemite, deoarece persoana care a pictat pictura murală a confirmat ulterior că aceasta a fost gândirea din spatele lor într-o declarație pe care a făcut-o. Dar aceasta este o problemă complicată care a fost tratată ca și cum ar fi foarte simplă – noțiunea a ceea ce este sau nu un trop.
Un alt exemplu pe care îl discut în carte a avut loc la o conferință de presă pentru a lansa raportul unei anchete asupra antisemitismului și rasismului în Partidul Laburist de către avocatul Shami Chakrabarti. Marc Wadsworth, un activist laburist de culoare care se afla în audiență, a îndreptat cuvinte către o parlamentară evreică laburistă, Ruth Smeeth, și un jurnalist de la Telegraph, un ziar conservator, acuzându-i că lucrează împreună „mână în mână”. Aceste cuvinte au fost luate imediat ca să sugereze că Wadsworth credea că există controlul evreiesc asupra presei, iar Smeeth a ieșit năvalnic din conferința de presă.
Corbyn, care era pe podium cu Chakrabarti la acea vreme, nu auzise comentariile și nu avea idee despre ce se întâmplă. Acest eveniment a fost transmis în direct și l-am urmărit. Nu Corbyn a fost cel care rostise cuvintele adresate lui Smeeth. Era Marc Wadsworth, care mai târziu a spus că nu avea idee că Ruth Smeeth este evreică. Mai mult, nu spusese nimic despre „controlul evreiesc asupra presei”.
A interpreta toate acestea ca fiind antisemit a fost bizar. Dar în câteva minute, acest incident fictiv antisemit a fost peste tot în rețelele sociale și în buletinele de știri, Corbyn fiind considerat responsabil. A fost chiar citat ca dovadă a propriului său presupus antisemitism.
În toate aceste cazuri, vă uitați la utilizarea greșită, adesea deliberată, a ideii de tropi și stereotipuri antisemite de către oameni care își propun să-și rănească politic adversarii. Când vine vorba de antisemitism, spațiul public este atât de încărcat și atât de influențat de indivizi și grupuri care controlează ceea ce se poate și ce nu se poate spune, de fapt, citind din manualul de definiții al IHRA, încât obiectivitatea despre antisemitism nu există.
DANIEL FINN În mai multe țări de astăzi, inclusiv Marea Britanie și Statele Unite, dezbaterea politică principală referitoare la antisemitism este dominată de o înțelegere a ceea ce înseamnă a fi antisemit, pe care o considerați fundamental defectuoasă. Dacă acesta este cazul, atunci ce pași, dacă există, putem face din acest punct pentru a schimba termenii dezbaterii într-o direcție mai pozitivă și mai constructivă?
ANTONY LERMAN Aceasta este întrebarea de 1 milion de dolari! Nu mă voi sfii de asta, pentru că de patruzeci de ani m-am aflat în zona academică și politică a acestei probleme. Nu putem înțelege cum am ajuns acolo unde suntem astăzi, cu sentimentul de criză și confuzie în jurul antisemitismului fără a fi pe deplin conștienți de contextul istoric a ceea ce s-a întâmplat.
Trebuie să recunoaștem că ceea cu care ne confruntăm este o problemă structurală care nu poate fi contracarată incident cu incident. O mare parte a respingerii împotriva definiției IHRA și împotriva acuzațiilor false de antisemitism a implicat o analiză a detaliilor a ceea ce s-a întâmplat într-un anumit incident. Această muncă este excelentă, dar se consumă atât de mult timp pentru respingerea detaliată, în timp ce Israelul controlează narațiunea pe scară largă, iar timpul petrecut cu respingerea detaliată nu are un impact asupra acestei narațiuni.
Dar cred că narațiunea poate fi demontată și înlocuită prin expunerea necruțătoare a falsității acestui discurs cu încrederea lui în mitul Israelului ca evreu colectiv. De asemenea, Israelul se bazează pe ceea ce eu numesc discursul de eradicare. Atât de multe dintre întâlnirile și demonstrațiile care au fost organizate de organizații evreiești și altele, cerând eradicarea completă și înfrângerea antisemitismului, cer efectiv imposibilul.
Nu cred că vreun oponent serios al rasismului și antisemitismului crede că vom eradica vreodată pe deplin aceste prejudecăți. Desigur, există multe lucruri pe care le putem face pentru a lupta împotriva lor. Dar acest limbaj al eradicării doar deschide calea pentru continuitatea plângerilor și acuzaţiilor, astfel Israelul continuând să își depășească inamicii săi politici făcând o cerere care nu poate fi niciodată satisfăcută.
Trebuie să explicăm natura frauduloasă a acestei politici. Trebuie să explicăm natura frauduloasă a acestui proiect politic. Definiția IHRA a redefinit antisemitismul ca exercitarea dreptului la libertatea de exprimare asupra Israelului/Palestinei. Dacă ai de gând să intri în război împotriva libertății de exprimare, te asiguri că nu vei lupta niciodată cu succes cu antisemitismul.
Mai mult, nu trebuie să permitem ca Israelul să stabilească agenda și să domine narațiunea. Nu poți lupta împotriva antisemitismului cu sionismul și nici nu poți pretinde vreo autoritate morală care să conducă lupta împotriva antisemitismului atunci când dai o trecere liberă unor lideri autoritari, precum Viktor Orbán, care iubesc Israelul, dar care tolerează și chiar promovează antisemitismul acasă.
Pentru a încerca să ieșim din această mizerie în care ne aflăm, este esențial să cooperăm în demontarea antisemitismului și rasismului real, nu prin privilegiarea antisemitismului, ci prin recunoașterea diferitelor niveluri de vătămare rasistă, în niciun caz doar cu evrei în fruntea acestui efort. Cooperarea, în acest sens, cu alte grupuri este esențială.
Instituțiile statului, partidele politice de dreapta și de centru-dreapta și chiar unele așa-zise partide de stânga caută să ne dezbine pe toți dând credibilitate experienței de rasism a unor grupuri, dar nu și a altora. Nu trebuie să permitem asta să se întâmple.
Solidaritate România-Palestina 