Povestiri din Veneția: Ghetoul evreiesc

Unul dintre voluntarii veterani ai Solidaritate România-Palestina a făcut o scurtă călătorie la Veneția din care ne împărtășește trei dintre locurile văzute și emoțiile trăite acolo.

În urmă cu 10 ani am vizitat lagărul de la Auschwitz. Nu credeam pe atunci că orori ca acelea petrecute în perioada 1933-1945 mai pot fi posibile în lumea de astăzi. Catastrofele umanitare din Irak, Siria, Libia, Yemen, Afganistan, ca să le enumăr doar pe cele mai recente, și cea care are loc chiar acum în Ucraina, la granița României, demonstrează limpede că am fost naiv.

Ulterior am călătorit în Palestina istorică și am fost îngrozit să constat, pe viu, că opresiunea despre care citisem până atunci doar în cărțile de istorie este, de decenii, parte a vieții zilnice a palestinienilor și esența tragediei cu care se confruntă poporul palestinian.

Cum a fost posibil să aibă loc această opresiune și la o asemenea scală, la numai trei ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial și, culmea, comisă de entitatea care se pretinde apărătoarea memoriei victimelor evreiești din perioada acestuia?

Epurarea etnică a jumătate din populația palestiniană în 1948, regimul de apartheid și internarea în lagăre de concentrare a palestienilor rămași pe teritoriul entității (expan)sioniste până în 1966, nepermiterea întoarcerii refugiaților la casele lor, raderea de pe fața pământului a satelor și orașelor lor, ocuparea restului teritoriului Palestinei în 1967, impunerea regimului de apartheid în întreagă Palestină istorică, execuțiile aproape zilnice, încarcerarea în masă, blocada totală și asediile militare repetate asupra celor două milioane de palestinieni din Ghetoul Gaza, epurarea etnică și furtul proprietăților continue în Ierusalimul de Est ocupat dar și în Cisiordania prin implantarea de colonii israeliene, relevă nu numai caracterul profund criminal al Israelului, ci și faptul că tolerarea acțiunilor acestei entități este o amenințare la adresa umanității însăși.

Mai recent, la dorința soției de a vizita, mai ales, locurile sfinte creștine, am ajuns din nou în Palestina. Cazându-ne o săptămâna întreagă în Ierusalimul de Est ocupat, am observat atunci lucruri noi, pentru mine. Ca, de exemplu, preluarea caselor palestinienilor de către coloniști israelieni în Sheikh Jarrah și prezența la fiecare colț de stradă a soldațlor forțelor de ocupație ale apartheidului israelian sau a agenților săi civili, înarmați sub haine, atât în Cetatea Ierusalimului cât și în cartierele din restul orașului.

Adesea, în unele colțuri de lume prin care reușim să ajungem în vacanțe, suferința palestinienilor revine în mintea noastră prin comparație sau similitudine. Așa cum a fost și în cazul zilelor petrecute în Veneția.

Așadar, împărtășim trei dintre experiențele trăite acolo. Prima: Ghetoul evreiesc

Conform Comunità ebraica di Venezia, originile primei comunități evreiești din lagună sunt, în mare măsură, neclare. Totuși, se știe cu siguranță că evreii au început comerțul la Podul Rialto în jurul secolului al X-lea. 

În 932, Dogele Pietro II Candiano l-a chemat pe Henric I al Germaniei să convertească cu forța pe toți evreii din regatul său sau să-i expulzeze, dar interzicerea comerțului cu sclavi, emisă în anul 960, includea o interdicție – clar inspirată de motive economice – asupra navelor venețiene care transportau pasageri evrei în Orient. Pe măsură ce puterea sa economică a crescut, Veneția era îngrijorată mai mult de rivalitățile comerciale decât cele religioase și era dispusă să tolereze prezența negustorilor levantini și a cămătarilor ashkenazi.

Anul 1385 este deosebit de important. Atunci, Senatul Venețian a acordat prima licență unui grup de cămătari evrei de origine germană cărora li s-a permis să locuiască în lagună. Deși era adevărat că toate formele de împrumut cu dobândă fuseseră interzise din oraș în cursul secolelor precedente, autoritățile venețiene continuaseră să permită bancherilor evrei să opereze pe continent (în 1382, orașul semnase un acord cu cămătarii din Mestre, permițându-le să perceapă dobânzi de 10 până la 12 la sută).

Licența acordată în 1385 a pus bazele înființării unei comunități. Dar situația era departe de a fi stabilă. Doar câțiva ani mai târziu – în 1397 – Senatul a profitat de nereguli în metodele de afaceri ale unui bancher evreu ca pretext pentru a refuza să-i reînnoiască licența. Cămătarii evrei aveau voie să stea în oraș doar pentru perioade fixe de timp și, de asemenea, erau obligați să poarte un cerc galben cusut pe mantie. Mai târziu, acest regulament a presupus purtarea șepcii, inițial galbene și apoi, după 1500, roșie, iar mai apoi crearea ghetoului.

Situația s-a schimbat radical după înfrângerea Veneției de către Liga Cambrai la Agnadello. În 1509, valuri de refugiați s-au revărsat în oraș în timp ce fugeau de mercenarii lui Maximilian de Habsburg. Mulți dintre aceștia erau evrei din zonele Conegliano și Vicenza care fugiseră de brutalitatea mercenarilor germani. În număr tot mai mare, ei și-au stabilit reședința în diferite părți ale orașului – la San Cassiano și Sant’Agostina, San Geremia și San Polo. Dar relațiile lor cu populația locală, încurajată neîncetat la intoleranță de către Franciscani, nu au fost niciodată ușoare. Coexistența pașnică părând imposibilă, ghetoul a fost creat astfel încât problema să fie rezolvată fără a-i expulza pe evrei, iar astfel liderii venețieni să nu piardă controlul asupra capitalei lor.

Era 29 martie 1516. Serenissima tocmai ordonase ca aproximativ șapte sute de evrei (de origine italiană și germană) să fie mutați într-o mică zonă izolată a orașului, care fusese cândva locul unei turnătorii. O zonă nesănătoasă, se afla în apropierea închisorilor și a mănăstirii San Girolamo (ai cărei călugări erau responsabili de înmormântarea criminalilor executați). Astfel, pe insuliţa cu vechile topitorii de metale a luat ființă primul ghetou din istorie.

Etimologia numelui care urma să devină, din păcate, sinonimă cu segregarea rasială, continuă să fie o chestiune de dezbatere. Posibil să fie un diminutiv al cuvântului „borghetto” , care înseamnă „oraș mic”. Totuși, cea mai larg acceptată variantă este că cuvântul derivă din venețianul „getto”, care înseamnă turnătorie – locul în care se „arunca” – „gettava” metalul. Trecerea de la „getto” la „ghètto” se datorează evreilor de limbă germană pentru care „ge” ​​se pronunță „ghe”. Prin urmare, termenul desemna inițial cartierul unei vechi turnătorii din Veneția, care a fost și cel în care au fost mutați apoi evreii.

Când insula Ghetto Novo a fost alocată evreilor de origine germană și italiană, care constituiau primul val de imigranți, era deja parțial locuită. Au fost ridicate porți pe podurile peste Rio San Girolamo și Rio del Ghetto, iar paznicii responsabili de închiderea lor pe timp de noapte trebuiau plătiți chiar de comunitate, în timp ce alți paznici patrulau canalele din jur cu bărci.

Ghetoul era conectat de restul orașului prin două poduri care erau deschise doar în timpul zilei. Porțile erau deschise dimineața la sunetul marangonei, cel mai mare clopot din San Marco, și încuiate seara. Sancțiuni stricte erau impuse oricărui rezident evreu găsit afară după închiderea porților.

În primii câțiva ani de existență ai ghetoului, statutul așa-numitei națiuni „todesca” (națiune germană) a fost clar definit. Sub controlul direct și exigent al Cattaver (magistrații venețieni responsabili pentru recuperarea averilor ascunse care erau considerate a fi proprietate publică), aceștia au fost obligați să conducă băncile de împrumut din ghetou și să plătească un impozit anual consistent. Strazzaria, comerțul cu îmbrăcăminte second-hand și comerțul general cu obiecte second-hand au fost singurele alte activități comerciale care le-au fost permise, cu excepția profesiei medicale și a puținelor locuri de muncă norocoase în tipărirea textelor ebraice.

În 1541, zona de lângă Ghetto Vecchio a fost desemnată ca loc de reședință pentru evreii levantini. Acest grup mixt destul de bogat cuprindea atât comercianți din Imperiul Otoman, cât și cei care fuseseră expulzați din Peninsula Iberică începând cu 1492. Imediat după încheierea războiului cu turcii (1537-1540), Veneția s-a confruntat cu dificultăți economice severe: a existat o scădere bruscă a volumului comerțului cu Orientul, iar concurența cu portul Ancona începea să se facă simțită. Deci, evreii levantini erau mană din cer pentru Cinque Savi alla Mercanzia – Autoritățile Comerciale Venețiene.

Ghetoul a fost extins pentru a include grădini și încă câteva case, iar procedurile aplicate au fost ușor diferite de cele pentru așkenazi. Levantinii au fost obligați să poarte o insignă de identificare, dar nu au fost obligați să se angajeze doar în împrumuturi de bani sau strazzaria. Perioada de ședere în ghetou a fost relativ scurtă (inițial patru luni, ulterior a fost prelungită până la doi ani) și au trecut mulți ani până când evreilor levantini li s-a permis să se stabilească acolo cu familiile lor.

Odată cu sosirea așa-numitei „Națiuni Ponentina” (evreii sefarzi) în 1589, ghetoul de la Veneția a căpătat forma sa definitivă: bănci de împrumut și magazine de stofe second-hand și diverse sinagogi distribuite în jurul campoului principal – un amestec de clădiri înalte și înguste, iar palazzettele mai elegane erau deținute de membrii levantini ai comunității. Spațiul limitat din Ghetto Novo a fost curând insuficient, astfel încât casele au fost împărțite în continuare prin pereți despărțitori din lemn și s-au adăugat mai multe etaje clădirilor, unele ajungând până la nouă etaje, putând fi considerate precursoare din secolul al XVI-lea ale zgârie-norilor contemporani.

Fiecare grup național avea propria sa sinagogă și, deși anonim pe dinafară, interioarele bogat decorate erau o sursă de rivalitate între diferitele națiuni. În ciuda tuturor limitărilor economice și fiscale, comunitatea a jucat un rol din ce în ce mai important în viața comercială a Republicii Venețiane: ghetoul a devenit un centru de comerț nu numai pentru rezidenții și vizitatorii evrei, ci și pentru venețienii creștini, care veneau în cartier în fiecare dimineață, când se deschideau porțile.

Sosirea trupelor lui Napoleon și demolarea porților ghetoului în iulie 1797 au marcat sfârșitul segregării. Chiar și odată cu sosirea austriecilor, după tratatul de la Campo Formio, evreii nu mai erau obligați să locuiască într-o zonă închisă a orașului; li se permitea să dețină pământ, să practice profesiile liberale, să se alăture armatei, să frecventeze școlile publice, să lucreze ca angajați de stat și ai instituțiilor culturale.

Epoca emancipării ia văzut pe evrei jucând un rol principal în Risorgimento. Comunitatea a oferit nu numai sprijin financiar considerabil, ci și unii dintre miniștrii guvernului pentru Repubblica Veneta a lui Daniele Manin – bărbați precum Isacco Pesaro, Jacopo Treves și Leone Pincherle. Liderul spiritual al comunității de la Veneția, rabinul Lattes, i-a îndemnat de fapt pe evrei să se alăture Guardia Civica.

După ce Veneto a fost anexat la Regatul Italiei în 1866, povestea evreilor din oraș a fost similară cu cea a comunităților din întreaga țară. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, multe familii trăiau în afara ghetouului, care a rămas totuși centrul vieții comunității, unde existau o grădiniță, o școală, un club – Cuore e Concordia, un azil de bătrâni și o brutărie pentru pâine nedospită.

Totuși, odată cu declinul economic continuu al orașului, comunitatea s-a diminuat și ea: în 1931 erau 1.814 membri, dar până la momentul legilor rasiale din 1938 populația a scăzut la 1.200. Situația s-a deteriorat apoi considerabil odată cu ascensiunea fascismului și sosirea trupelor germane: din 8 septembrie 1943 până în aprilie 1945 aproximativ două sute de oameni au fost deportați și uciși – inclusiv rabinul șef în vârstă și aproape orb, Adolfo Ottolenghi, care nu a vrut să-și abandoneze vechile sarcini, așa cum este consemnat pe piatra montată pe fațada Centrului Comunitar.

De aici, în două raiduri succesive, în noaptea dintre 5 și 6 decembrie 1943 și în 17 august 1944, au fost deportați aproape toți deținuții și numeroși evrei venețieni care și-au găsit refugiu acolo. La sfârşitul anului 1945 comunitatea număra aproximativ 1.000 de membri, dar era destinată să se micşoreze şi mai mult.

Astăzi, comunitatea ar număra 500 de persoane, dar declinul demografic continuă, asemenea declinului demografic al Veneției în ansamblul său.

Curând, Povestiri din Veneția: Din Palestina cu artă

Cristian Popescu

Apartheid Israel spune că „probabil” a ucis-o pe Shireen Abu Akleh

Oficialii armatei de ocupație au exclus o anchetă penală asupra soldaților implicați, punând efectiv capăt investigaților în caz.

Foto: Facebook / Arhiepiscopul Theodosios Atallah Hanna

Shireen Abu Akleh, corespondentul veteran Al Jazeera, a fost împușcată în cap în timp acoperea un raid al apartheidului în Cisiordania ocupată, în luna mai.

Armata israeliană a concluzionat că există o „probabilitate mare” ca unul dintre soldații săi să fi ucis jurnalista palestiniano-americană.

Dar oficialii armatei de ocupație au exclus și o anchetă penală asupra soldaților implicați, punând efectiv capăt investigaților în caz.

Familia lui Abu Akleh a spus că „nu este surprinsă” că armata de ocupație încearcă să ascundă adevărul și să evite responsabilitatea pentru uciderea ei.

Abu Akleh a sosit în tabăra de refugiați din Jenin, pe 11 mai 2022, pentru a raporta despre un raid al armatei israeliene. Purta o cască și o jachetă albastră marcată cu cuvântul „Presă”.

Martorii oculari și oficialii palestinieni au raportat că Shireen Abu Akleh a fost împușcată de trupele israeliene – o constatare susținută ulterior de Națiunile Unite și de mai multe investigații de presă cu privire la dovezi. Un studiu american a constatat, de asemenea, că este „probabil” ca soldații israelieni să fi tras glonțul fatal.

Un înalt oficial al armatei israeliene a declarat că există o mare probabilitate ca ea să fi fost împușcată „din greșeală de un soldat și, desigur, el nu a identificat-o ca jurnalist”.

El a mai declarat că anchetatorii au vorbit cu soldatul implicat: „Ne-a spus ce a făcut; și dacă a făcut-o, a fost făcut din greșeală”.

„Vreau să subliniez mediul de luptă în care se aflau acești soldați. Au fost închiși într-un vehicul asupra căruia se trăgea cu foc multidimensional din toate direcțiile”, a spus oficialul.

Dar, dovezile video din momentul în care Shireen Abu Akleh a fost împușcată nu susțin afirmația privind focuri de armă ale militanților palestinieni din locul în care relatau jurnaliştii.

Trupele apartheidului israelian se aflau la 200 m depărtare, iar filmările arată tocmai focuri repetate ale acestora asupra zonei în care se aflau jurnaliştii.

Întrebat despre aceasta, oficialul armatei israeliene a spus că soldații erau sub foc și nu puteau vedea ce se întâmplă din interiorul jeep-ului lor, pretinzând că soldații nu au putut vedea grupul de jurnalişti.

Lipsa unei anchete penale va indigna palestinienii și va veni ca o nouă lovitură pentru familia lui Shireen Abu Akleh.

„Este evident pentru oricine că criminalii de război israelieni nu-și pot investiga propriile crime. Cu toate acestea, rămânem profund răniți, frustrați și dezamăgiți”.

Grupurile pentru drepturile omului israeliene și palestiniene au criticat de mulți ani mecanismul armatei apartheidului israelian pentru investigațiile interne, argumentând că acordă soldaților o impunitate aproape totală atunci când vine vorba de urmărirea penală în cazurile de vătămare sau ucidere a palestinienilor.

Quo vadis, homo sapiens?

Producătorii israelieni de arme și sisteme de supraveghere mențin Ghetoul Gaza ca loc de joacă pentru orice tehnologie pe care Apartheid Israel dorește să o testeze asupra palestinienilor.

Foto credit: Amnesty International

Atacul din 2014 al Israelului asupra Fâșiei Gaza a fost un punct de cotitură pentru exporturile industriei israeliene de armament. În urma bombardamentului de 51 de zile, noi arme israeliene testate în luptă care au fost dezvoltate și testate operațional pentru prima dată – cum ar fi dronele, bombele și echipamentele de supraveghere terestră – au fost vândute la nivel global în oferte de sute de milioane de dolari.

La acea vreme, un angajat al unuia dintre cei mai mari producători de arme din Israel a declarat pentru ziarul de afaceri israelian The Marker că industria armelor autohtone ar „suferi” dacă ar trece 20 de ani fără o operațiune militară majoră a Israelului.

După cum s-a dovedit, acel angajat nu trebuia să-și facă griji: în urma atacului major al Israelului asupra Ghetoului Gaza, în mai 2021, Israelul și-a doborât recordul de vânzări de arme, încasând aproximativ 11,3 miliarde de dolari.

La mai puțin de două săptămâni de la atac, Israel Aerospace Industries (IAI) – cea mai mare companie aerospațială și de aviație din Israel – a încheiat deja un acord pentru o vânzare de drone militare în valoare 200 de milioane de dolari cu o țară nespecificată din Asia.

În timpul celui mai recent atac asupra Gaza la începutul acestei luni, Israelul a folosit pe scară largă vehicule aeriene fără pilot (UAV). Israelul este unul dintre cei mai importanți exportatori de UAV-uri din lume și, în 2017, s-a estimat că a furnizat aproximativ 60% din piața globală în ultimele trei decenii.

De la începutul asediului Fâșiei Gaza, în urmă cu 15 ani, locuitorii săi au fost sub supraveghere israeliană continuă și intensă, inclusiv prin intermediul UAV-urilor.

Industria UAV israeliană este dominată de Elbit Systems. Potrivit ultimelor surse disponibile, Elbit produce aproximativ 85 la sută din UAV-urile folosite de armata israeliană, inclusiv dronele înarmate Hermes 450 și Hermes 900, acestea din urmă au debutat în atacul din 2014, în care o lovitură cu dronă Hermes a ucis patru copii în timp ce se jucau pe o plajă din Gaza.

Dronele Hermes sunt, de asemenea, desfășurate de guvernul SUA pentru a-și supraveghea granița de sud. Alte companii israeliene care produc UAV-uri utilizate în Gaza includ IAI, Aeronautics Defense Systems (deținută de Rafael, una dintre cele mai mari companii de arme din Israel), RT LTA Systems și BlueBird Aero Systems.

Elbit produce, de asemenea, tunuri concepute pentru tragerea cu bombe cu dispersie. În 2008, peste 100 de țări au semnat convenția care interzice utilizarea bombelor cu dispersie, pe care Israelul – care nu era semnatar – le-a aruncat asupra Ghetoului Gaza în anul următor, în timpul Operațiunii Plumb Topit.

Cel puțin patru tipuri de rachete israeliene au fost folosite în Gaza în ultimii ani, inclusiv rachetele dirijate Spike ale lui Rafael, care au cauzat un număr mare de victime civile în 2014 și 2021. În 2014, Human Rights Watch a raportat că o rachetă Spike a lovit chiar în fața unei școli din Rafah, unde se adăposteau 3.200 de civili, ucigând 12 persoane, inclusiv opt copii. Între 2020 și 2021, vânzările lui Rafael au crescut cu aproape 400 de milioane de dolari.

Multe alte companii israeliene câștigă din asediul constant asupra Gazei, inclusiv companii cibernetice și tehnologice care dezvoltă sisteme de radar, control și supraveghere – toate acestea au transformat Israelul într-un imperiu cibernetic. Peste 40% din investiția globală în companiile cibernetice se îndreaptă către companii deținute de Israel, cum ar fi Magal Security Systems, care a construit „gardurile inteligente” la granița Israel-Gaza.

Saar Koursh, CEO-ul Magal, a declarat în 2018 că Gaza s-a transformat într-un spațiu expozițional pentru gardurile inteligente ale companiei sale, demonstrând clienților potențiali că acestea au fost testate în luptă.

Asediul și atacurile asupra Fâșiei Gaza sunt așadar o afacere profitabilă și nu numai pentru Israel. Conform forțelor aeriene israeliene, mai multe escadroane care au luat parte la cel mai recent asalt au operat cu avioane de luptă F-15 și F-16, fabricate de giganții americani de arme și aerospațiale Boeing și, respectiv, Lockheed Martin.

Avioanele F-35 ale lui Lockheed Martin au fost, de asemenea, folosite în bombardament. Armata israeliană a folosit și avioane Boeing și Lockheed Martin pentru a bombarda Gaza în 2014 și 2021, când a distrus zone mari populate și a provocat mii de victime în cele două atacuri. Din 2001, Israelul a achiziționat zeci de avioane, piese și pregătire militară în valoare de miliarde de dolari de la cele două companii, ultimul acord cunoscut fiind aprobat de președintele Joe Biden cu doar câteva săptămâni înainte de atacul din mai 2021.

Toate aceste companii (și multe altele) au un interes clar în menținerea Gazei ca un loc de joacă fructuos și nelimitat pentru orice tehnologie militară pe care Israelul dorește să o dezvolte sau să testeze.

Posibilitatea de a eticheta anumite arme drept „testate în luptă” oferă industriei israeliene ocazia de a produce arme pe care multe guverne ale lumii – inclusiv cele care opresează militar populația civilă – doresc, de asemenea, să le dețină.

Vedem acest ciclu din nou și din nou. În ultimele săptămâni, a costat viețile a zeci de palestinieni din Gaza, aproximativ o treime dintre ei copii, și a lăsat alte sute de răniți și fără case.

Acest lucru va continua să se întâmple atâta timp cât industria armamentului israelian va pune în circulație arme în valoare de miliarde de dolari, majoritatea țărilor lumii fiind complice și profitând de ea atât prin exporturi cât și prin importuri.

Prin amabilitatea lui Keren Assaf / +972 Magazine

SUA binecuvântează căsătoria între apartheid și autocrație

Normalizarea israeliano-saudită se află în centrul unei noi ordini regionale, vorbind limbajul „păcii”, dar cu prețul suferinței și vieților a milioane de oameni.

S-a făcut multă fanfară cu privire la vizita președintelui Joe Biden de săptămâna trecută în Israel și Arabia Saudită, în special întoarcerea ca la Ploiești pe care a luat-o administrația sa în relansarea cu regatul Arabiei Saudite, la patru ani după uciderea notorie a jurnalistului Jamal Khashoggi la consulatul saudit din Istanbul.

Pe fondul diverselor speculații cu privire la scopul său principal, mulți observatori au văzut călătoria ca o încercare a lui Biden de a reduce creșterea prețurilor la energie – ca urmare a consecințelor internaționale legate de invazia Ucrainei de către Rusia – prin convingerea saudiților să crească producția de petrol.

Biden, cu toate acestea, a fost mai precaut în această problemăinsistând luna trecută că petrolul nu a fost motivul călătoriei sale. Experții în energie au evaluat ei înșiși că, chiar dacă saudiții s-ar conforma, prețurile nu ar scădea substanțial pentru americani și europeni. De asemenea, președintele francez Emannuel Macron l-a informat pe Biden că Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite nu au capacitatea în exces de a crește oferta, chiar dacă și-ar dori acest lucru.

Acest lucru pare să fi fost confirmat, acum că călătoria în Orientul Mijlociu s-a încheiat, și nu se pare că Statele Unite au asigurat vreo descoperire pe frontul energetic. În timpul summitului de la Jeddah, prințul moștenitor Mohammed bin Salman (MBS) a declarat că Arabia Saudită nu are o capacitate suplimentară de a extrage petrol dar, totuși, ar putea crește la 13,4 milioane de barili până în 2027. Ministrul saudit de externe Adel Al-Jubeir a adăugat ulterior că producția de petrol „nu a fost discutată” în cadrul întâlnirilor.

Deci, care a fost calculul real? Nu trebuie să speculăm – putem să-l luăm pe Biden din propriile sale cuvinte. Aproximativ în momentul în care a luat decizia de a participa la summitul de la Jeddah, președintele a declarat clar că Israelul este de fapt problema centrală din spatele vizitei sale. „Se întâmplă să fie o întâlnire mai mare care are loc în Arabia Saudită”, a spus el reporterilor. „De aceea mă duc. Și are de-a face cu securitatea națională pentru ei – pentru israelieni”.

Această remarcă are un context mai larg. În timp ce Statele Unite au fost profund implicate în afacerile Orientului Mijlociu încă din anii 1940, ultimul deceniu al acestei încurcături a fost marcat de o retragere treptată. Majoritatea americanilor, atât republicani, cât și democrați, s-au săturat de desfășurari nesfârșite și de războaie pentru totdeauna și sunt sceptici față de încurcăturile străine. Întrebarea președinților din anii Obama nu a fost dacă SUA ar trebui să-și reducă implicarea în regiune, ci cum ar trebui să o facă.

Ascensiunea Statului Islamic (ISIS) a văzut o inversare temporară a acestui proces, dar până în 2019, succesorul lui Obama, Donald Trump, căuta din nou să retragă mai multe trupe. Chiar și atunci când a lovit o criză – cum ar fi atacul Abqaiq asupra instalațiilor petroliere din Arabia Saudită – administrația Trump a optat pentru asasinarea, cu o singură lovitură, a generalului iranian Qassem Soleimani și a anturajului său în timp ce se aflau pe teritoriul irakian în ianuarie 2020, în loc să facă noi desfășurări de trupe.

Statele Unite au fost întotdeauna conștiente că retragerea sa din regiune va lăsa un vid de putere. Întrebarea a fost pe care partidă ar trebui să o împuternicească să gestioneze consecințele și să asigure interesele SUA – adică cui ar trebui să dea cheile?

Astăzi, cu regiunea mult schimbată, echipa lui Biden pare să-și fi găsit viziunea, cristalizată în timpul erei Trump, care vede normalizarea dintre Israel și statele arabe ca fiind cea mai favorabilă configurație pentru a face acest lucru.

Liderii și aliații Israelului par să fi împins această agendă de ceva vreme. În 2020, Richard Goldberg, un consilier principal al unei fundații neoconservatoare, pro-Israel, a scris în Newsweek că „Biden caută să restructureze în mod fundamental relația SUA-Arabia. Singura modalitate prin care Riadul poate fi parte a ceea ce urmează ar putea fi normalizarea relațiilor cu Israelul chiar acum”.

Acest lucru s-a dovedit a fi exact. În octombrie 2021, consilierul american pentru securitate națională, Jake Sullivan , a discutat despre normalizarea israeliană cu MBS în timpul unei vizite de stat în Arabia Saudită; iar în aprilie anul trecut, Michael Herzog, ambasadorul din SUA al Israelului, și-a exprimat speranța că Statele Unite își vor repara relația cu regatul. Toate acestea s-au desfășurat în timp ce Israelul și-a consolidat legăturile cu Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Sudanul și Marocul în urma Acordurilor Avraam, cu murmurele guvernului israelian că un stat arab major – presupus a fi Arabia Saudită – va urma în curând exemplul.

Un nouă ordine autoritară, israeliano-saudită

În timp ce Biden a făcut noi declarații cu privire la angajamentul său față de aliații săi din Orientul Mijlociu săptămâna trecută, în termeni materiali puține se vor schimba. Aceste declarații reafirmă pur și simplu ceea ce mulți au ajuns să considere de la sine înțeles – sprijinul neclintit al SUA pentru Israel, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – tocmai pentru că Washingtonul își face bagajele. Sunt, de asemenea, despre calmarea relației cu statele din Golf, care au simțit din ce în ce mai mult că Statele Unite ale Americii nu mai sunt un aliat de încredere împotriva Iranului, mai ales dacă este vorba de o confruntare militară.

Titlul următorului capitol al politicii americane din Orientul Mijlociu este, prin urmare, cel mai bine rezumat de propriile cuvinte ale lui Biden în rarul său articol de opinie de la Washington Post: „Săptămâna viitoare, voi fi primul președinte care va vizita Orientul Mijlociu de la 11 septembrie fără trupe americane. angajat într-o misiune de luptă acolo. Scopul meu este să rămână așa.”

Având în vedere toate acestea, este clar de ce Biden a reușit să suporte umilința de a da pumnul cu Mohammad Bin Salman, care a ordonat uciderea brutală a lui Jamal Khashoggi în 2018 și, în ciuda faptului că președintele s-a angajat anterior să transforme Arabia Saudită într-un stat „paria”. Asta pentru că Statele Unite nu vor trebui să se sprijine pe MBS în deceniile următoare; în schimb, după peste 70 de ani în care cele două țări nu au avut relații formale, israelienii și saudiții se pot coordona acum direct.

În acest sens, Casa Albă nu își reînnoiește jurămintele față de prinții arabi ai petrolului – ci binecuvântează o căsătorie care să aibă loc după plecarea sa.

Cât de reușită va fi această politică și ce preț va aduce poziției Statelor Unite atât în ​​Orientul Mijlociu, cât și la nivel global? Timpul va spune, dar deocamdată pare clar că summitul nu a afectat în niciun fel traiectoria geopolitică a regiunii. MBS, pe de altă parte, este întinerit și împuternicit de vizită, văzând acest episod ca o justificare. De asemenea, sunt încurajați și liderii Israelului, care au considerat acest lucru ca pe o susținere a politicilor agresive pro-israeliene ale lui Trump, care au abandonat paradigma „pământ pentru pace”, lăsând în același timp problema palestiniană nerezolvată.

Un lucru a lipsit însă din toate acestea: vocea oamenilor din regiune. Din acest punct de vedere, Biden a pregătit terenul pentru zeci de ani de instabilitate amară, binecuvântând un parteneriat între un regim de apartheid și autocrații arabi. 

O nouă ordine autoritară se ridică în Orientul Mijlociu și Africa de Nord; vorbește limbajul „pacii”, „toleranței” și „dezvoltării”, în timp ce se bazează pe bani, represiune și văruirea unor crime abominabile. 

Are sângele lui Jamal Khashoggi peste tot; are peste tot sângele lui Shireen Abu Akleh. Palestinienii se află la baza piramidei acestei ordini violente – și le poate reveni misiunea să conducă rezistența regiunii la aceasta.

Prin amabilitatea Iyad el-Baghdadi / +972 Magazine

Pentru un pumn de dolari

Joe Biden a plecat în Israel și a stricat toate principiile politicii sale externe pentru a putea strânge bani.

Nu există niciun interes al Statelor Unite în călătoria lui Biden în Orientul Mijlociu. El își subminează efortul de a restabili acordul cu Iranul împărtășind o platformă cu liderii israelieni care doresc răsturnarea militară a regimului iranian.

El își distruge angajamentul față de drepturile omului, eliminând cererile palestinienilor și ignorând uciderea de către Israel a unui jurnalist palestino-american în urmă cu câteva săptămâni. El își bate joc de afirmația Statelor Unite de a sprijini o soluție cu două state, acordând atenție israelienilor care nu au niciun interes în aceasta.

Și asta înainte de a merge în Arabia Saudită, unde va promova un acord de normalizare cu Israelul care, cu siguranță, ajută Israelul să încerce să câștige legitimitate în lumea arabă, dar îi marginalizează pe palestinieni și pune SUA pe o parte a unui conflict periculos/război rece între Iran și statele din Golf.

Totuși, Joe Biden are un motiv clar pentru a merge în această călătorie: considerente politice interne. Pupându-i pe liderii israelieni, Biden va mulțumi lobby-ului israelian din SUA, care este încă cel mai puternic pentru campaniile democrate de masă.

AIPAC, grupul de lobby care susține politicile pro-Israel în fața Congresului și a ramului executive a Statelor Unite, va cheltui 20 de milioane de dolari numai în alegerile primare al democraților din 2022, fiind de departe cel mai influent grup politic individual din politica electorală democratică.

Biden este un animal politic și vede toți acești bani pro-Israel inund în primarele democraților și nu vrea să piardă asta pentru democrați. Țineți minte că o mulțime din acești bani AIPAC provin de la evrei pro-israelieni care au dat, de asemenea, o tonă de bani Partidului Republican și lui Trump. Acum se îndreaptă în Partidul Democrat pentru a-i sprijini pe democrați împotriva progresiștilor, astfel încât echipa critică pentru Israel să nu devină mai mare.

Nu e de mirare că liderii democrați nu spun un cuvânt pentru a condamna rolul imens al AIPAC în politica democratică. Ei și Biden știu că acești bani sunt în joc. Dacă Biden sau alți lideri aleși fac ecou criticilor de stânga la adresa Israelului, banii democraților vor sări în mâinile adversarilor lor.

De aceea, Biden se află în Israel, spunând că este sionist, iar acuzatorii de „apartheid” ai Partidului Democrat sunt doar câțiva. Acesta este motivul pentru care el promovează legătura „până la oase” dintre SUA și Israel și numește Ierusalimul capitală și preia alte afirmații sioniste de dreapta. Și de aceea ambasadorul său lucrează „pentru a ajuta Israelul, nu SUA”. Biden încearcă să țină de partea lui lobby-ul israelian și, în general, donatorii evrei.

The New York Times a explicat influența politică a donatorilor evrei în urmă cu 3 ani: din zecile de cecuri personale mai mari de 500.000 de dolari făcute pentru Democrați în 2018, trei sferturi au fost scrise de donatori evrei.

Acest lucru oferă pentru unii hrană pentru teoriile conspirației antisemite, iar pentru alții este elefantul din cameră.

Prin amabilitatea Philip Weiss / Mondoweiss

De ce „de la râu până la mare” este singura strategie viabilă

Pentru a onora memoria lui Ghassan Kanafani, trebuie să cerem și să obținem libertate de la Râul Iordan la Marea Mediterană.

Vancouver, Canada, 10 Iulie 2022, Canada Palestine Association

Săptămâna trecută, oamenii din întreaga lume au marcat 50 de ani de la asasinarea de către apartheidul israelian a legendei palestiniene Ghassan Kanafani.

Mesajul lui Ghassan Kanafani și al multor altora din mișcarea palestiniană de la acea vreme, a fost un mesaj de claritate. El a contestat atât colonialismul sionist, cât și imperialismul, precum și regimurile arabe complice în a le permite.

Dacă suntem sinceri în a onora moștenirea lui Kanafani, atunci trebuie să examinăm modul în care acest mesaj ar trebui să fie tradus în activitatea noastră de astăzi.

În 1974, programul OLP în zece puncte a codificat pentru prima dată ideea de eliberare „în trepte” sau „eliberare progresivă”. Documentul adoptat de cea de-a 12-a sesiune a Consiliului Național Palestinian (PNC) a cerut înființarea unei „autorități naționale independente pentru popor pentru fiecare (orice) parte a teritoriului palestinian care este eliberată”, dar a descris acest lucru ca un interimar „pas spre eliberare” care nu ar compromite niciun drept național palestinian. Ușa a fost deschisă și a început impulsul pentru „inițiative diplomatice” nesfârșite care s-a încheiat în cerc, odată cu Acordurile de la Oslo din 1993.

Politica israeliană de asasinare (sau întemnițare) a liderilor și gânditorilor palestinieni de vârf a avut ca scop slăbirea traiectoriei revoluționare în lupta palestiniană. Astfel, când Oslo a fost în sfârșit semnat, au rămas puține voci care să avertizeze despre pericolele evidente ale acestei „conversații între sabie și gât”.

Dacă Acordurile de la Oslo ar fi putut vreodată să reușească este un lucru discutabil acum, deoarece rezultatul este astăzi, fără îndoială, o mai mare deposedare pentru palestinieni, mai multe furturi de pământ și mai multe morți.

După aproape 30 de ani, fără a se vedea la orizont un stat palestinian, este limpede că susținerea în continuare a soluției celor două state este un deserviciu pentru cauza palestiniană și o invitație la dezmembrarea în continuare.

Mai multe grupuri pentru drepturile omului au recunoscut realitatea că în prezent există un singur stat între râu și mare, iar acel stat este un coșmar de apartheid, colonialist de tip settler și militarist asupra palestinienilor indigeni.

Discuțiile despre „două state” sunt acum, în cea mai mare, purtate de politicienii oportuniști, în special din guvernele occidentale, cărora le place să trimită fotografii cu ei înșiși cu palestinienii strămutați sau în suferință din Cisiordania ocupată pentru a-și arăta îngrijorarea, în timp ce doar trâmbițează sprijinul pentru soluția celor două state.

Dacă într-adevăr trebuie să onorăm mesajul pe care Kanafani l-a înaintat neclintit, atunci trebuie, de asemenea, să dăm dovadă de claritate și îndrăzneală în munca noastră de solidaritate. Palestinienii au fost prea răbdători în a epuiza toate promisiunile acestui stat palestinian „fantomă” și a lăsat ca ceața din Acordurile de la Oslo să domine discursul.

Foarte puțini ar contesta faptul că Acordurile de la Oslo au murit. Mulți ar susține că a fost o șmecherie de la început – de a controla mișcarea palestiniană. Revenirea la principiile de bază ale eliberării palestiniene este îmbrățișată de o nouă generație de activiști.

Toate acestea înseamnă că, da, „De la râu la mare, Palestina va fi liberă” nu este doar o strategie viabilă, ci singura strategie posibilă pentru viitor.

Palestina trebuie să fie liberă de apartheid, de brutalitatea și umilirea unui regim colonial de tip settler care nu este pedepsit, și de planurile crude ale imperialismului american în regiune.

Acest lucru nu este nici anti-evreiesc, nici anti-pace – este pro-justiție pentru un popor care a suportat, deja, povara impunității israeliene de mult prea mult timp.

Sursa: Marion Kawas / Mondoweiss, Canada Palestine Association

Europenii resping acuzațiile apartheidului israelian împotriva ONG-urilor palestiniene

„Nu s-a primit nicio informație concludentă din partea Israelului care să justifice revizuirea politicii noastre față de cele șase ONG-uri palestiniene desemnate de Israel drept „organizații teroriste”.

Ziua Drepturilor Omului, 10 Decembrie 2021, București, Romania

Nouă țări europene au declarat marți, 12 iulie 2022, că nu au văzut „nicio dovadă substanțială” care să susțină acuzațiile Israelului că șase grupuri ale societății civile palestiniene sunt organizații teroriste și că nu-și vor schimba politicile de susținere a acestora.

Declarația comună este o mustrare majoră a Israelului, care a trecut pe lista grupărilor teroriste organizațiile palestiniene pentru drepturile omului în octombrie anul trecut, dar nu a furnizat dovezi care să susțină aceste acuzații.

Dealtfel, ONG-urile palestiniene au respins aberațiile perorate de apartheidul israelian și au acuzat Israelul că intensifică o represiune de lungă durată împotriva opoziției palestiniene, sub ocupația sa militară de decenii.

„Acuzațiile de terorism sau legăturile cu grupuri teroriste trebuie întotdeauna tratate cu maximă seriozitate”, se arată în declarația, emisă de Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Țările de Jos, Spania și Suedia.

„Nu s-a primit nicio informație substanțială din partea Israelului care să justifice revizuirea politicii noastre față de cele șase ONG-uri palestiniene pe baza deciziei israeliene de a desemna aceste ONG-uri drept „organizații teroriste”.

Anunțul a venit cu o zi înainte ca președintele Joe Biden să sosească într-o vizită care se așteaptă să includă întâlniri cu reprezentanții societății civile palestiniene, deși este puțin probabil să se întâlnească cu vreunul dintre grupurile vizate de Israel.

Sursa: The Washington Post

Consiliul Mondial al Bisericilor către Joe Biden: „Ascultați și răspundeți vocilor bisericilor din Țara Sfântă”

GENEVA, Vineri, 8 Iulie 2022 – Într-o scrisoare trimisă președintelui SUA, Joe Biden, secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor, Preot Prof. Dr. Ioan Sauca (România), a făcut un apel la acesta asupra situației dificile a bisericilor și a creștinilor din Țara Sfântă.

Photo: Albin Hillert / WCC

„Domnule președinte,

Salutări creștine în numele comunității ecumenice a Consiliului Mondial al Bisericilor din peste 120 de țări din întreaga lume – inclusiv din Statele Unite ale Americii – reprezentând aproximativ 580 de milioane de creștini la nivel global. În timp ce vă pregătiți pentru următoarea dumneavoastră vizită în Israel și Cisiordania, vă scriu pentru a face apel la atenția dumneavoastră asupra situației dificile a bisericilor și a creștinilor din Țara Sfântă.

Vizita dumneavoastră are loc într-o perioadă de deposedare și strămutare continuă, și în creștere, a familiilor și comunităților palestiniene din casele lor din Ierusalimul de Est și în alte părți din Cisiordania, precum și de extinderea așezărilor și a enclavelor de așezări (ilegale israeliene n.n) care amenință identitatea multi-religioasă și multiculturală a Ierusalimului și subminează orice posibilitate rămasă a unei soluții viabile cu două state, pentru a asigura pacea cu dreptate atât pentru palestinieni, cât și pentru israelieni.

În acest context, Bisericile și comunitățile creștine din Ierusalim s-au confruntat, de asemenea, cu amenințări tot mai mari la adresa existenței lor viitoare în țara nașterii lui Hristos și chiar în locul morții și învierii sale. În ultimele șapte luni s-au văzut nu mai puțin de șapte declarații ale conducătorilor Bisericilor din Ierusalim care avertizează asupra acestor amenințări la adresa prezenței antice creștine în Țara Sfântă și la identitatea vie a Cartierului Creștin din Orașul Vechi al Ierusalimului. Pe lângă exproprierea proprietăților, în ultimii ani s-a înregistrat o creștere semnificativă a discriminării, abuzului, vandalismului, incendierii și infracțiunilor motivate de ură împotriva creștinilor, clerului și bisericilor. Vă îndemn să ascultați și să răspundeți la vocile bisericilor din Țara Sfântă în timp ce vă întreprindeți vizita.

Bogată diversitate religioasă și socială, status quo-ul istoric și moștenirea Orașului Sfânt Ierusalim sunt în pericol iminent. Fac apel la dv și la toți oamenii de bună-voință care recunosc Ierusalimul ca sacru pentru trei religii și un oraș cu două popoare, să vorbiți și să acționați pentru a asigura această viziune și această speranță, împotriva celor care caută să-i înlocuiască, să-i excludă și să-i marginalizeze pe alții. Vă cer să ajutați la încetarea strămutării și marginalizării și să restabiliți speranța într-o pace justă în regiune – pentru evrei, musulmani și creștini, pentru israelieni și palestinieni și pentru toți cei care caută pur și simplu să trăiască în pace și demnitate umană egală și drepturi.

Mă rog să fiți inspirat de această viziune a păcii incluzive pe măsură ce vă întreprindeți vizita și să aveți înțelepciunea și forța de a căuta această pace și de a o realiza.

Al dv cu respect,

Preot Profesor Doctor Ioan Sauca
Secretar-general interimar al Consiliului Mondial al Bisericilor”

Sursa: World Council of Churches

E oficial: România, bază de antrenament pentru terorismul israelian

Forţele apartheidului israelian se antrenează pe teritoriul României

Foto: Israelul bombardează o școală condusă de agenția ONU pentru refugiații palestinieni, UNRWA, din Beit Lahia, Gaza, cu muniții cu fosfor alb furnizate de SUA, în timpul masacrului denumit „Operațiunea plumb topit”, 17 ianuarie 2009 (Iyad El-Baba/UNRWA)

Apartheid Israel a anunţat că mai multe aeronave ale forţelor sale militare se află în România pentru un exerciţiu militar denumit, culmea, „Cer Albastru”.

În cadrul antrenamentelor din România, piloţii apartheidului israelian vor efectua zboruri la joasă altitudine în terenuri cu care nu sunt familiarizaţi şi vor simula aterizări „în diverse scenarii”.

„Antrenamentele în România reprezintă o oportunitate de a ne îmbunătăţi abilităţile şi a deveni mai puternici dincolo de frontierele Israelului”, a declarat, conform unui cotidian al regimului de apartheid, comandantul unei baze militare aeriene israeliene.

„Este un exerciţiu important şi semnificativ pentru a consolida capabilităţile aeriene şi competenţele personalului”, a subliniat oficialul militar israelian.

În urmă cu 12 ani, în timpul unui antrenament comun româno-israelian, desfășurat la joasă altitudine în Munții Carpați, un elicopter IAF Yas’ur (CH-53 Sea Stallion) s-a prăbușit, ucigând întregul echipaj de la bord – șase israelieni și un ofițer al forțelor aeriene române.

În ciuda faptului că statul apartheid Israel încalcă constant, de 74 de ani, dreptul internațional, inclusiv rezoluțiile Organizației Națiunilor Unite, clasa politică, guvernele și președinții României ai ultimilor 20 de ani au devenit, încet-încet, parteneri ai proiectului suprematist israelian.

Rapoartele recente ale organizațiilor pentru drepturile omului, B’tselem, Human Rights Watch și Amnesty Internațional și cel realizat de raportorul special al ONU sunt ignorate. Autoritățile de la București ignoră crimele împotriva umanității și crimele de război comise de statul apartheid Israel asupra poporului palestinian.

Quo vadis, homo sapiens?

Două drumuri în Ramallah: un microcosmos al apartheidului

Cu guvernul care se prăbușește și coloniștii care sporesc atacurile organizate asupra palestinienilor cu ajutorul soldaților, a scrie despre două drumuri din Ramallah pare un lux, poate chiar un act de sinucidere jurnalistică: cui îi pasă de asemenea fleacuri? Dar tocmai aceste lucruri mărunte pentru israelieni și obișnuința acestora cu ele arată încălcarea metodică de către Israel a dreptului internațional – cu impunitate.

Persoane necunoscute au incendiat un drum prin ținuturile El Bireh și Ein Yabrud, de la nord de Ramallah. Are trei kilometri lungime și, în mod misterios, se întinde între coloniile israeliene ilegale Ofra și Beit El.

Administrația Civilă a confirmat că este un drum ilegal, dar nu a explicat cum ar putea avea loc lucrări ilegale cu echipamente grele acolo. Putem doar concluziona că construcția ilegală a drumurilor a fost făcută cu binecuvântarea armatei, în timp ce Administrația Civilă a făcut închis ochii – până când palestinienii au început să protesteze.

Resurse mari și bani, o mână (militară) spălând-o pe cealaltă (civilă) și cunoașterea faptului că nimeni nu va fi pedepsit pentru încălcarea legii. Acestea sunt, pe scurt, detaliile din spatele acestui drum și a altor sute construite prin metode similare în toată Cisiordania ocupată. Ele scurtează calea dintre colonii și avanposturi, și între aceste entități și Israel.

Toate acestea datorită criminalității gregare israeliene. Un jaf de pământ și spațiu, pe care l-am învățat cum laude de la strămoșii noștri britanici, francezi, olandezi, portughezi și alții pe continente care nu erau ale lor.

Israel excelează și la jefuirea timpului băștinașilor, așa cum se vede la scară mică în blocarea drumului către satul Aaboud, la nord-vest de Ramallah. Acolo există un avanpost militar cu sloganul „Misiunea – victorie în fiecare întâlnire cu inamicul”.

Aceeași atitudine i-a ghidat pe comandanții și planificatorii israelieni în trecut: pământul satului a fost furat pentru a construi coloniile Beit Aryeh și Ofarim. După aceea, pentru confortul și creșterea acelor așezări, drumurile satului spre vest au fost blocate definitiv.

În 2002, Forțele de Apărare Israelului au aruncat în aer o biserică veche, din secolul al V-lea, Biserica Sf. Barbara. „Nu știam că este o biserică”, a explicat armata. Cinismul face parte din disprețul pentru nativi.

În partea de sus a drumului de intrare este instalată o barieră portocalie de fier. Națiunea high-tech știe să folosească low-tech-ul pentru a învinge inamicul. Blocurile de beton, un lacăt și doi soldați înarmați au voie în orice moment să jefuiască timpul a aproximativ 2.500 de locuitori.

Porți similare au fost instalate în toate comunitățile palestiniene. Într-o singură clipă, orice sat palestinian poate deveni o cușcă. Armata pretextează mereu că din cauza aruncării cu pietre, deși răzbunarea colectivă este, de asemenea, interzisă de dreptul internațional. Însă cei care dau și execută ordinele știu că nu vor fi arestați când vor ateriza la Berlin sau Roma.

Timp de două săptămâni poarta a fost încuiată. Oamenii au pierdut timp, efort și combustibil pentru a merge pe un drum ocolitor îngust. Luați o mie de oameni, înmulțiți-i cu 30 de minute adăugate la timpul lor de călătorie – și asta vă oferă 500 de ore pe zi. Înmulțiți asta doar cu 12 zile și veți ajunge la 6.000 de ore care ar fi putut fi dedicate mijloacelor de trai, odihnei, studiului, grădinăritului și familiei, dar care s-au disipat în vânt.

O astfel de risipă a timpului palestinian este una dintre armele încercate și adevărate ale Israelului, pe lângă ingineria geografiei palestiniene: îi punem pe palestinieni într-o zonă din ce în ce mai redusă de așezări, creștem timpul și distanța dintre ei prin puncte de control, blocaje rutiere, colonii, garduri, drumuri de securitate etc.

Miercurea trecută seara bariera a fost deschisă. Duminică, militarii au închis drumul din nou. Fără să li se spună, ei știu că una dintre misiunile lor în epuizarea bătrânilor, tinerilor, femeilor și copiilor palestinieni este să le fure timpul.

Dar tocmai aceste lucruri mărunte pentru israelieni și obișnuința acestora cu ele arată încălcarea metodică de către Israel a dreptului internațional – cu impunitate.

Publicat prin amabilitatea dnei Amira Hass

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe