Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe

„Nicio ocupație nu poate dura pentru totdeauna; aceasta va lua sfârșit și drepturile ne vor fi redate.”

De-a lungul anilor, familia Gharib a fost izolată pe o mică bucată, măsurând doar 400 de metri pătrați, din pământul său. Populația coloniștilor israelieni din așezarea alăturată, Givon Hahadasha, a ajuns la 1.250. Cu Givat Zeev, cealaltă colonie ilegală din zonă, numărul total de coloniști este de aproximativ 12.000.

Haya, în vârstă de 6 ani, stă în fața porții metalice instalate de Apartheid Israel, care este singura intrare și ieșire pentru familia Gharib către și dinspre casa lor.

Fiind amplasată pe un deal, la marginea satului Beit Ijza, chiar la nord de Ierusalim, Sakina se trezea în fiecare dimineață și privea dealurile ondulate de măslini care se luminau la răsăritul soarelui.

„Am fost singura familie de pe acest deal. A fost foarte liniștit și pașnic. Obișnuiam să vedem Marea Mediterană de aici. A fost locul perfect pentru a ne crește copiii.”

Familia a construit această locuință în 1979 pe un teren de 100.000 de metri pătrați, aflat în posesia lor încă din vremea otomană.

Acum, însă, Israelul le-a confiscat aproape tot pământul, iar casa lor este înconjurată de un gard de fier înalt de opt metri. Dealurile cu măslini au fost înlocuite cu vile – înalte de două sau trei etaje – construite pentru coloniștii israelieni implantați în zonă, încălcând dreptul internațional.

„Suntem într-o stare constantă de frică și nesiguranță. Simțim că în orice moment soldații israelieni pot veni să ne aresteze sau să ne distrugă casa. Trăim într-o închisoare.”

Există doar o singură intrare în casa familiei Gharib, cu un coridor de ciment închis de o barieră de fier care separă familia de colonia ilegală israeliană din jurul lor.

Gardurile de fier din jurul familiei Gharib din așezarea israeliană în continuă creștere care le înconjoară este doar o parte din labirintul de garduri, drumuri de ocolire – există chiar și un tunel – care întrerup accesul la pământurile lor în această zonă.

Apartheid Israel a început procesul de confiscare a terenului familiei aproape imediat după ce părinții săi au construit casa. În 1979 – la 12 ani după ce Israelul a preluat controlul Cisiordaniei – containere improvizate au fost deja ridicate lângă pământurile familiei, unde câțiva coloniști israelieni s-au stabilit.

Coloniștii se apropiau uneori de tatăl lui Saadat, Sabri, cu cereri de cumpărare a unor părți din pământ, oferte pe care le-a refuzat prompt.

„I-au oferit o mulțime de bani”, a spus Saadat. „Dar tatăl meu le-a spus constant că acest teren nu este de vânzare. Toți banii israelieni din lume nu ar fi suficienți pentru a cumpăra nici măcar un metru din acest pământ. Și atunci drama a început.”

În 1983, colonia Givon Hahadasha a fost înființată, iar guvernul israelian a încercat să confiște 25.000 de metri pătrați din pământul familiei. Cazul a ajuns la Înalta Curte a Israelului, dar în 1993, acesta a fost amânat după semnarea acordurilor de la Oslo de către Organizația pentru Eliberarea Palestinei și Israel.

Acordurile de la Oslo au stabilit împărțirea administrativă a Cisiordaniei în zonele A, B și C ca un aranjament tranzitoriu, în așteptarea acordului de pace final. Zona C, care reprezintă mai mult de 60% din Cisiordania, a rămas sub control israelian deplin.

În ciuda acordării controlului AP asupra chestiunilor administrative și de securitate internă în anumite părți din Cisiordania, Israelul menține controlul militar suprem asupra întregii zone.

Acordurile de la Oslo au fost menite să pună bazele unor discuții de pace intermediate de Statele Unite, cu obiectivul de a negocia o soluție cu două state. În fapt, au lăsat Israelului controlul complet. De atunci, Israelul și-a extins masiv coloniile în întreaga Zona C a Cisiordaniei.

În 1993, anul în care au fost semnate acordurile de la Oslo, populația coloniștilor israelieni din Cisiordania – excluzând Ierusalimul de Est ocupat – era de 116.300. Acum, numărul coloniștilor israelieni a explodat la peste 465.000 – cu încă 230.000 de coloniști evrei în Ierusalimul de Est ocupat.

Prin negocierile de la Oslo, guvernul israelian a putut confisca 168.000 de metri pătrați din terenul lui Beit Ijza, aproximativ 6,5% din suprafața totală a satului, pentru a face mai mult loc pentru coloniilor Givat Zeev și Givon Hahadasha.

De-a lungul anilor, familia Gharib a fost izolată pe o mică bucată din pământul lor, măsurând doar 400 de metri pătrați. Populația coloniștilor israelieni din Givon Hahadasha a crescut la 1.250. Cu Givat Zeev, cealaltă așezare din zonă, numărul total de coloniști este de aproximativ 12.000.

În 2002, în timpul celei de-a doua Intifade palestiniene, Israelul a început construirea Zidului de Separare, a cărui lungime totală este de așteptat să fie de 712 km la finalizare. Potrivit grupului de drepturi israelian B’Tselem בצלם 85% din zid este construit în interiorul teritoriului palestinian ocupat, ceea ce îi face pe mulți să tragă concluzia că construcția lui are puțin de-a face cu securitatea și are ca scop, în schimb, anexarea mai multor terenuri palestiniene.

Când zidul Israelului a ajuns la casa familiei Gharib la sfârșitul anului 2006, aproximativ 100 de soldați israelieni au sosit și ei. După confruntări prelungite între familie și soldați, Sabri, care atunci avea 70 de ani, împreună cu Saadat și fratele său, care aveau amândoi peste 20 de ani, au fost arestați. Sabri a avut un accident vascular cerebral în timpul calvarului, sănătatea lui luând o întorsătură din ce în ce mai gravă.

Bărbații au fost eliberați după șase luni pentru a-și găsi casa înconjurată pe trei laturi de un zid de ciment înalt de un metru și gard înalt de fier, de opt metri înălțime. Incinta are doar un pasaj îngust către centrul satului și comunitățile palestiniene învecinate.

„Am simțit atât de multă durere când am văzut incinta. De asemenea, am simțit furie pentru că nu poți face nimic în legătură cu ceea ce ți se întâmplă. Nu avem o armată care să ne protejeze. Suntem neputincioși împotriva acestor nedreptăți care ni se întâmplă.”

Pe lângă faptul că sunt închiși într-o enclavă împrejmuită, mărginită de șiruri de case ale coloniștilor israelieni, cei 60.000 de metri pătrați din porțiunea de pământ de 100.000 de metri pătrați a familiei au ajuns dincolo, pe partea israeliană a zidului.

Timp de generații, familia Gharib a plantat struguri și măslini pe acest pământ. Acum îl pot accesa doar câteva zile în fiecare an pentru recoltarea strugurilor și culesul măslinelor – și numai cu un permis al armatei israeliene.

Cu ani în urmă, unul dintre vecinii lor israelieni hărțuia familia, stând gol în fața balconului său cu vedere la casa familiei Gharib, când femeile și fetele erau afară, „știind că așa ceva este rușinos în cultura noastră”.

De asemenea, vecinul israelian îl blestema, strigând în gura mare, pe profetul Mahomed de fiecare dată când chemarea la rugăciune, se auzea venind de la moscheea din sat.

Familia a drapat un cearșaf albastru de-a lungul barierei de fier, pentru a oferi o minimă intimitate față de realitățile bizare care le definesc viața.

„Uneori mă uit la casele lor și mă întreb cum pot trăi așa – în fiecare zi trezindu-se și văzând nedreptatea pe care au provocat-o – punând o familie într-o cușcă pe propriul său pământ. Îmi este rușine pentru ei.”

Vedere din cușcă

Timp de trei luni de la construirea barierei în jurul casei lor, armata israeliană a controlat singura intrare în cușcă, la care familia Gharib a fost acum condamnată.

Intrarea a fost dotată cu camere și un sistem de interfon. Ori de câte ori familia dorea să părăsească sediul avea nevoie să intervină Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

Acest lucru a coincis cu faptul că familia a trebuit să-l ducă pe Sabri aproape în fiecare zi la un spital pentru a primi tratament după accidentul vascular cerebral.

„Soldații ne vedeau în camerele de luat vederi și ne puteau auzi”, a spus Saadat. „Și încă ne puneau să stăm afară, uneori două sau trei ore, înainte să deschidă poarta.”

Trei luni mai târziu, însă, înalta instanță israeliană a decis că intrarea în casa familiei Gharib ar trebui să fie deschisă 24 de ore pe zi.

Dar armata israeliană încă deține cheia singurei uși dintre familie și restul satului lor.

Soldații pot încuia intrarea în orice moment. Și o fac adesea atunci când tensiunile cresc în zonă sau izbucnesc confruntări între palestinieni și armata israeliană sau coloniștii din jurul Beit Ijza.

Cei 60.000 de metri pătrați pe care îi deține în continuare, dar acum sunt amplasați pe partea israeliană a zidului, îi sunt, de asemenea, smulși încet din strânsoare. În timpul recoltării măslinelor din octombrie, proprietarilor palestinieni ar trebui să li se permită accesul pe terenurile lor de la 7:00 până la 16:00.

În realitate însă, „soldații israelieni deschid poarta uneori la 9:30, alteori la 10:30”, a explicat Saadat. „Apoi ne verifică actele de identitate și, până când termină verificările de securitate, mai trece o oră.”

Poarta prin care trebuie să treacă fermierii palestinieni pentru a ajunge la pământul lor se află la o oră de mers de casa familiei Gharib. Dacă nu ar fi fost Zidul Apartheidului, ar dura doar două minute pentru a merge de acasă la pământurile lor.

„De multe ori nu putem recolta toate măslinele în această perioadă de timp, chiar dacă am rudele mele care mă ajută”, a spus Saadat. „Este pur și simplu imposibil astfel.”

„Este o viață foarte grea. Sunt speriat și eu, și speriat și pentru copiii mei. Chiar și pământul pe care încă îl dețin, israelienii l-au luat așa că nu pot face nimic cu el. Coloniștii și armata controlează fiecare aspect al vieții noastre. Ei urmăresc fiecare pas pe care îl facem – de parcă ar fi o crimă să trăiești pe propriul tău pământ.”

„Dacă este noapte și trebuie să ies din casă, copiii mei plâng și mă roagă să nu plec. Le este frică că coloniștii le-ar putea face ceva. Cum le pot explica copiilor mei de ce copiii israelieni au spații verzi pentru a se juca, dar tot ce avem este această mică bucată de pământ asediată?”

Cu șase luni mai devreme, cei doi fii ai săi și un nepot – toți sub 10 ani – jucau fotbal împreună pe trotuarul dintre gardurile care se înalță deasupra lor. Au lovit din greșeală cu mingea marginea peretelui coloniei și în doar cinci minute jeep-urile armatei israeliene au ajuns la casa familiei.

Saadat Gharib cu copilul său cel mai mic, Muhammad.

Copiii au fost legați la mâini și au fost transportați la o secție de poliție israeliană unde au fost interogați timp de șase ore.

„Au fost speriați mult timp după asta”, a spus Saadat. Dar cea mai afectată este fiica sa Haya, în vârstă de 6 ani, care a dezvoltat o anxietate din ce în ce mai mare, mai ales de anul trecut, în timpul Ramadanului, când aproximativ 20-25 de coloniști israelieni s-au înghesuit în jurul casei sale, scandând „moarte arabilor”.

Saadat speră că copiii lui se vor adapta în cele din urmă la situație așa cum a făcut-o el. „Îi cresc să fie puternici și să aibă speranță. Ne-am dat sufletele, sângele și viața acestui pământ, așa că trebuie să continuăm să trăim aici, indiferent cât de greu va fi. Casa noastră este ca o furcă care înjunghie sistemul israelian. Este o pacoste pentru ocupație. Și vom continua să o apărăm”, spune hotărât el.

„Nicio ocupație nu poate dura pentru totdeauna, iar într-o zi aceasta va lua sfârșit și drepturile ne vor fi redate.”

Courtesy of Jaclynn Ashly / The Electronic Intifada

Grupurile pentru drepturile omului, o „amenințare existențială pentru Israel”

Liderul celui de-al treilea partid care va forma noul guvern al apartheidului israelian a declarat, în timpul unei conferințe în Knesset, că grupurile pentru drepturile omului reprezintă o „amenințare existențială” pentru Israel.

Activiști pentru drepturile omului ale palestinienilor în timpul unui miting de protest, la Sydney, împotriva vizitei premierului israelian Benjamin Netanyahu, 23 feb. 2017. Foto credit: Pulse Kenya

Bezalel Smotrich, liderul alianței politice „Sionismul Religios Israelian”, care a câștigat 14 locuri la alegerile generale din noiembrie, a declarat că viitorul guvern israelian ar trebui să sechestreze fondurile grupurilor pentru drepturile omului și să acționeze legal împotriva lor.

„Sub masca organizațiilor pentru drepturile omului și a activității umanitare se ascunde o ideologie radicală antisemită și antisionistă, al cărei scop este să submineze legitimitatea statului Israel și să verse sângele soldaților și cetățenilor săi”, au susținut politicienii de extremă-dreapta israelieni.

Vorbind mai târziu, la o „Conferință de urgență pentru salvarea democrației” organizată tot în Knesset, Merav Michaeli, liderul Partidului Laburist, care a câștigat doar 4 locuri la alegerile de 1 noiembrie, a spus: „Cel care numește organizațiile pentru drepturile omului o amenințare existențială, el și prietenii lui sunt amenințarea existențială pentru statul Israel.”

Dar represiunea și criminalizarea organizațiilor pentru drepturile omului nu sunt o noutate în regimul de apartheid israelian. 4.760 de prizonieri politici palestinieni se află în închisorile apartheidului israelian. 820 dintre aceștia sunt încarcerați în așa numita detenție administrativă, fără acuzații și procese publice, iar 160 sunt copii și 33 femei.

Inclusiv în mandatul guvernului precedent, format de către așa ziși moderați, raidurile armatei israeliene de ocupație împotriva ONG-urilor au fost o practică frecventă, și chiar au fost luate măsuri punitive împotriva a 6 dintre ele, doar intervenția comunității internaționale oprind criminalizarea activiștilor și avocaților acestora.

Partidul Likud, al viitorului prim-ministru Benjamin Netanyahu, și partidul de extremă-dreapta Otzma Yehudit, condus de Itamar Ben-Gvir, au semnat astăzi un acord de coaliție care îi acordă lui Itamar Ben-Gvir un Minister al Securității Naționale cu puteri extinse.

Acesta este primul acord pe care Netanyahu l-a semnat cu un alt partid ca parte a negocierilor de coaliție după alegerile din această lună, în care blocul său a câștigat cele mai multe voturi. Likud va trebui în continuare să ajungă la acorduri similare cu partidul de extremă-dreapta al lui Bezalel Smotrich, Sionismul Religios, precum și cu partidele ultra-ortodox Shas și United Torah Judaism pentru a forma un guvern.

Una dintre revendicările lui Bezalel Smotrich în discuțiile în curs pentru formarea unui guvern este să fie pus la conducerea Administrației Civile, agenția militară responsabilă cu aprobarea construcției de colonii israeliene precum și cu demolarea proprietăților palestiniene, considerate de ocupația israeliană a fi fost construite ilegal. Dacă această cerere este îndeplinită, ar putea avea un impact dramatic asupra vieții locuitorilor nativi din Cisiordania. Deasemenea, va duce sigur la extinderea coloniilor israeliene ilegale, care implică transfer de populație în teritoriul ocupat, fapte care constituie crime de răboi, conform dreptului internațional.

În ultimii ani, ONU și organizații importante pentru drepturile omului precum Amnesty International, Human Rights Watch și B’tselem au publicat rapoarte care afirmă ferm că situația, mai ales, din Cisiordania constituie apartheid, datorită tratamentului discriminatoriu al Israelului cu privire la cele două populații din această zonă ocupată de Israel – proprii coloniști și palestinienii nativi – care nu sunt supuse aceluiași sistem juridic.

Asemenea regimului de apartheid din Africa de Sud, democratic doar pentru albi, nu și pentru populația africană nativă, regimul de apartheid israelian, „evreiesc și democratic”, acest anacronism al lumii post-coloniale și al Mileniului III, trebuie să fie supus presiunilor comunității internaționale până când va fi desființat.

Cum apartheidul israelian mi-a distrus orașul natal

Străzi segregate. Violența coloniștilor. Hărțuirea militară. Acest lucru se întâmplă în toată Cisiordania ocupată, dar poate nicăieri aceste scene nu sunt mai concentrate decât în Orașul Vechi al Hebronului.

Cândva un vibrant centru cultural palestinian, orașul Hebron din Cisiordania ocupată este acum punctul zero al apartheidului israelian.

În acest documentar, jurnalista Dena Tahruri vorbește cu palestinienii care sunt hărțuiți zilnic de armata israeliană și coloniștii evrei, ghidată prin oraș de foști soldați israelieni, care îi spun de ce conștiința lor îi obligă acum să vorbească împotriva ocupației.

„Aceasta ar fi putut fi viața mea.”

Sursa: AJ+

Apartheid Israel: măcelarul se întoarce

O filmare din 2001 cu Benjamin Netanyahu – fost și, cel mai probabil, viitor prim-ministru al regimului de apartheid israelian – vorbind în privat cu un grup de coloniști evrei dintr-o așezare ilegală din Cisiordania ocupată, a fost publicată în 2010. Opiniile extremiste ale lui Netanyahu sunt clare.

Netanyahu spune că politica externă americană este ușor de manevrat, se laudă că a inversat Acordurile de la Oslo cu înșelăciuni politice și sugerează că singura modalitate de a trata palestinienii este „să-i batem, nu o dată, ci în mod repetat, atât de tare încât să-i doară până când devine insuportabil”.

După ce a susținut că singura modalitate de a trata Autoritea Palestiniană sunt atacurile pe scară largă, Netanyahu a fost întrebat dacă Statele Unite vor lăsa sau nu astfel de atacuri să se realizeze.

„Știu ce este America”, a răspuns Netanyahu. „America este un lucru pe care îl poți manipula foarte ușor, o poți manevra în direcția dorită. Nu ne vor sta în cale.”

El a continuat să spună că acordurile de pace de la Oslo sunt vulnerabile la manipulare. Întrucât acordurile prevăd că Israelului i se permite să definească zone de securitate în Cisiordania, Netanyahu le-a spus gazdelor sale că poate torpila acordurile prin definirea unor zone vaste de pământ astfel.

„M-au întrebat înainte de alegeri dacă voi onora acordurile de la Oslo”, a spus Netanyahu. „Am spus că o voi face, dar voi interpreta acordurile în așa fel încât să-mi permită să pun capăt acestui acord către granițele din ’67. Cum? Nimeni nu a spus care sunt zonele militare definite. Zonele militare definite sunt zone de securitate; în ceea ce mă privește, întreaga Vale a Iordanului este o zonă militară definită. Combate asta.”

Zâmbind, Netanyahu și-a amintit apoi cum l-a forțat pe fostul secretar de stat american, Warren Christopher, să accepte să lase Israelul singur să determine care părți din Cisiordania vor fi definite ca zone militare. „Nu au vrut să accepte”, a spus Netanyahu, „așa că nu am semnat Acordul de la Hebron (acordul de returnare a Hebronului palestinienilor, nerespectat nici el). Am spus: „Nu semnez”. Abia când a venit scrisoarea de acceptare am ratificat Acordul de la Hebron. De ce este acest lucru important? Pentru că din acel moment, de facto, am pus capăt acordurilor de la Oslo”.

Potrivit lui Gideon Levy, de la Haaretz, filmarea ar trebui să fie „interzisă vizionării de către copii, pentru a nu-i corupe, dar distribuită în întreaga țară și lume, astfel încât să se știe cine conduce guvernul Israelului”.

Holocaustul este repudierea supremă a sionismului

Făcând apel pentru un exod evreiesc bazat pe credința că existența evreiască în afara Israelului este imposibilă, sionismul concordă efectiv cu principiile de bază ale antisemitismului – că evreii nu aparțin lumii.

L-am cunoscut pe Yair Lapid când eram un adolescent sionist. În 2016, am vizitat Knesset-ul și am fost prezentat omului care este actualul prim-ministru al Israelului.

Yair Lapid vizionase un videoclip pe YouTube care devenise viral cu câțiva ani în urmă. Clipul mă arăta ca protestatarul singuratic fluturând un steag israelian în mijlocul unei mulțimi ostile, care se adunase în fața consulatului israelian din Los Angeles pentru a demonstra împotriva raidului asupra flotilei Mavi Marmara pentru Gaza. În timp ce protestatarii se aruncau asupra mea, ofițerii LAPD îmi păstrau libertatea de exprimare folosind bastoanele pentru a îndepărta mulțimea intimidantă.

Am susținut cu curaj ceea ce credeam la acea vreme, dar astăzi mă înfior de cât de insensibil și indiferent eram, ca un tânăr de 16 ani îndoctrinat față de situația groaznică la care sunt supuși milioane de palestinieni din Gaza prin ocupație și asediul lor opresiv.

Lapid mi-a strâns mâna și a exclamat: „Îmi amintesc de tine. Tu ești cel care a înfruntat acei antisemiți din Los Angeles”. Combinația sa reflexă a protestatarilor anti-Israel cu „antisemiți” delegitima în mod nedrept opoziția politică față de entitatea sionistă, dar dezvăluia și o bună parte din viziunea sa asupra lumii.

El a scris „Memories After My Death”, biografia tatălui său Tommy Lapid, un politician israelian și supraviețuitor al Holocaustului care a văzut în Israel răspunsul la Holocaust. El a reflectat în 2014 că „Holocaustul l-a definit” pe tatăl său, „și prin el m-a definit pe mine”.

Dar ce a însemnat asta pentru Lapid și, la rândul său, pentru societatea israeliană?

Lapid a recunoscut în mod deschis contradicția dintre a fi un stat evreiesc și un stat democratic, totuși el rămâne ferm angajat față de statul evreiesc, deoarece, așa cum a scris în 2015:

„Tatăl meu nu s-a mutat aici din ghetou pentru a trăi într-un stat binațional. S-a mutat aici pentru a trăi într-un stat evreiesc. Și dacă nu ne despărțim de palestinieni, caracterul evreiesc al Israelului este în pericol”.

Ultima propoziție amintește în special de problema ideologiei sioniste.

Într-un discurs de campanie din 2017, l-am văzut pe Lapid recunoscând angajamentul său față de separatismul evreiesc, susținând că, deși „nu este foarte elegant” să spunem, „trebuie să scăpăm de ei, să ne despărțim de palestinieni. Nu vreau să trăiesc cu ei.”

Această mentalitate se află în centrul sionismului și îi trebuie recunoscut grotescul la granița cu retorica exterminalistă. Acest limbaj transmite exact mentalitatea naționalistă și raționamentul bolnav care au condus la aceasta. Ea vede o populație de „alții”, bazată pe rasa sau credința lor, ca un obstacol demografic, social și politic nedorit, periculos, care necesită eliminare.

Ideologia de lungă durată a Israelului de a-i vedea pe palestinieni ca fiind nepotriviți și nedoriți încurajează și vizează strămutarea și expulzarea palestinienilor. Viziunea generală asupra lumii israeliene este că, cu cât sunt mai puțini palestinieni pe mai puțin pământ, cu atât mai bine, și invers pentru evrei – maxim evrei pe teren maxim. În concordanță cu aceasta, în 2016, Lapid și-a proclamat deschis politica: „Principiul meu este: maxim evrei pe pământ maxim, cu maximă siguranță și cu minim palestinieni”.

În mod ironic, acest lucru îl face pe Lapid, ca sionist, să susțină o concepție metafizică antitetică intereselor evreiești. În 2015, el a declarat: „Evreimea europeană ar trebui să înțeleagă că există o singură casă pentru evrei și aceasta este statul Israel”. Într-adevăr, sionismul implică subminarea și negarea (de facto antisemitism!) existenței evreiești în afara Israelului.

Ulterior, ca parte a activității mele de voluntariat pentru o organizație studențească, am condus discuții în rândul delegațiilor creștine care soseau printr-un program numit Passages. Îmi amintesc de șocul și consternarea pe care mulți dintre ei au manifestat-o ​​când le-am spus că, spre deosebire de spălarea creierului sionistă de care au suferit de când a început călătoria lor în Țara Sfântă, lecția cu care ar trebui să plece de la muzeul Holocaustului Yad Vashem nu ar trebui fie cea care îndoctrinează vizitatorii cu neprihănirea sionismului și nevoia unui stat evreiesc, ci, mai degrabă, ne amintește de nevoia de acceptare și toleranță a tuturor oamenilor – evrei și alții, în toată lumea.

Într-adevăr, Holocaustul ar trebui perceput printr-o paradigmă universalistă, umanistă, care ne instruiește pe toți cu privire la nevoia de justiție și egalitate în general. O interpretare evreiască particularistă (pe care și eu am avut-o cândva) ne va reține mai degrabă decât ne va permite să construim o lume mai bună în care nimeni să nu se teamă de asemenea atrocități.

Bătrânul Lapid era un ateu care percepea sionismul politic ca fiind noul iudaism. Folosindu-și poziția antireligioasă, el i-a atacat atât de rău pe ultra-ortodocși încât chiar a fost adesea acuzat de antisemitism. Astfel că, s-ar putea crede că fiul său ar fi învățat importanța de a nu arunca cu ușurință astfel de acuzații cu bile antisemite.

Yair Lapid, după ce a moștenit trauma experienței Holocaustului a familiei sale, se pare că a tradus acest lucru prin a-i vedea pe toți cei care se opun Israelului drept dușmani ai poporului evreu.

Această defăimare înșelătoare subminează lupta împotriva antisemitismului, ascunzându-i natura îngrozitoare. Mai mult, baza noțiunii că antisionismul este antisemitism stă în falsa confuzie a evreilor/iudaismului cu Israel/sionismul – care sunt în sine, prin necesitate, antisemite.

Făcând apel la un exod evreiesc bazat pe credința că existența evreiască în afara Israelului este imposibilă, sionismul concordă efectiv cu principiile de bază ale antisemitismului – că evreii nu aparțin lumii.

Adevărul este că, atunci când este plasat în lentilele sale potrivite, Holocaustul servește narațiunii anti-sioniste mai degrabă decât poveștilor perorate de sioniști.

De fapt, moștenirea Holocaustului ar trebui să servească drept o repudiere – nu o validare – a sionismului. Lecția pe care trebuie să o învățăm de la Holocaust nu este suprematismul evreiesc al sionismului, ci o înțelegere a răului rasismului, inclusiv antisemitismul și epurarea etnică.

Elad Daniel Pereg, iranian-american evreu din Los Angeles

Articol publicat de Mondoweiss

Noul raport al ONU solicită „Demontarea ocupației coloniștilor israelieni”

„Realizarea dreptului inalienabil al poporului palestinian la autodeterminare necesită demontarea odată pentru totdeauna a ocupației coloniale israeliene și a practicilor sale de apartheid. Dreptul internațional este foarte clar în acest sens.”

Raportorul special al Națiunilor Unite pentru drepturile omului în teritoriile palestiniene ocupate, Francesca Albanese, și-a înaintat raportul mult așteptat Adunării Generale a ONU, concluzionand că realizarea dreptului inalienabil al poporului palestinian la autodeterminare necesită dezmembrarea colonialismului şi regimului de apartheid israelian.

„Recunoașterea apartheid-ului israelian”, subliniază raportul, „trebuie să abordeze experiența poporului palestinian în întregime și în unitatea sa ca popor, inclusiv a celor care au fost strămutați, denaționalizați și deposedați în 1947–1949”.

„De mai bine de 55 de ani, ocupația militară israeliană a împiedicat realizarea dreptului palestinian la autodeterminare încercând să „de-palestinianizeze”, adică să diminueze prezența, identitatea și rezistența palestinienilor în teritoriul palestinian ocupat”, arată raportul.

„Acest comportament, care amintește de trecutul colonial pe care comunitatea internațională l-a respins ferm cu decenii în urmă, a devenit înrădăcinat cu acceptul comunității internaționale și eșecul de a trage Israelul la răspundere.”

Ocupația israeliană, continuă raportul, „s-a înrădăcinat și mai mult prin modificarea sistematică și forțată de către Israel a statutului juridic, caracterului și compoziției demografice a teritoriului palestinian ocupat”.

În raportul ei, Albanese solicită o schimbare de paradigmă pentru a „depăși această situație”:

„Acest lucru poate fi rezolvat doar prin respectarea normei cardinale a dreptului popoarelor la autodeterminare și recunoașterea ilegalității absolute a colonialismului și a apartheid-ului pe care ocupația prelungită israeliană le-a impus palestinienilor din teritoriul palestinian ocupat. Având în vedere natura colonială de tip settler a ocupației, evaluarea ei generală trebuie să se schimbe și, prin urmare, deliberările comunității internaționale.”

Potrivit raportului, „aceasta începe cu recunoașterea realității actuale din teritoriul palestinian ocupat ca fiind cea a unui regim intenționat achizitiv, segregaționist și represiv, care a permis privarea de drepturi a palestinienilor, îngrădindu-i în bantustane, întreruperea legăturilor și distrugerea memoriilor și a speranțelor, urmărind scopul final de a consolida dominația minoritară asupra unei majorități native pe pământuri uzurpate prin forță, politici abuzive și discriminatorii și jefuirea resurselor.”

„Realizarea dreptului inalienabil al poporului palestinian la autodeterminare necesită demontarea odată pentru totdeauna a ocupației coloniale israeliene și a practicilor sale de apartheid”, conchide raportul, menționând că „Dreptul internațional este foarte clar în acest sens”.

„Nici o soluție nu poate fi justă și echitabilă, nici eficientă, dacă nu se concentrează pe decolonizare, permițând poporului palestinian să-și determine liber voința politică și să-și urmărească dezvoltarea socială, economică și culturală, alături de vecinii săi israelieni.”

Albanese și-a asumat rolul de raportor special al ONU la 1 mai, după încheierea mandatului lui Michael Lynk. Înalt respectata expertă italiană în drept internațional este programată să își prezinte raportul la Adunarea Generală a ONU pe 27 octombrie.

Sursa: Adunarea Generală a Națiunilor Unite

ONU cere Israelului să elibereze prizonierii palestinieni aflați în „detenție administrativă”

Apartheid-ul israelian deține în închisorile sale, doar în detenție administrativă, fără acuzații sau procese, 798 de palestinieni.

Salah Hammouri la sediul asociației Addameer Prisoner Support and Human Rights

ONU cere Israelului fie să elibereze, fie să depună acuzații împotriva lor, dacă există, prizonierii palestinieni deținuți în detenție administrativă, atrăgând o atenție deosebită asupra cazului avocatului pentru drepturile omului Salah Hammouri.

„Urmărim îndeaproape situația domnului Hammouri și a altor deținuți administrativi palestinieni deținuți de Israel. Suntem conștienți că există aproximativ 30 de deținuți, inclusiv el, care și-au încheiat recent greva foamei, ca obiecție la politica sistematică de detenție administrativă”, a declarat purtătorul de cuvânt al Secretarului General al Națiunilor Unite, Stephane Dujarric.

„Israelul trebuie să pună capăt practicii detenției administrative, fie prin eliberarea oamenilor, fie acuzându-i în cadrul unei proceduri juridice dacă există motive pentru a face acest lucru”, a cerut acesta.

„Suntem îngrijorați de utilizarea abuzivă generalizată de către Israel a procedurilor administrative și penale și de utilizarea informațiilor secretizate [necunoscute] împotriva palestinienilor, inclusiv a apărătorilor drepturilor omului precum domnul Hammouri. Aceasta este o măsură deliberată menită să reducă la tăcere apărătorii drepturilor omului, care are un efect profund înfricoșător asupra tuturor actorilor societății civile palestiniene și israeliene”, au spus experții pentru drepturile omului ai ONU.

„Suntem îngrijorați de utilizarea abuzivă generalizată de către Israel a procedurilor administrative și penale și de utilizarea informațiilor secrete împotriva palestinienilor, inclusiv a apărătorilor drepturilor omului precum domnul Hammouri. Aceasta este o măsură deliberată menită să reducă la tăcere apărătorii drepturilor omului, care are un efect profund înfricoșător asupra tuturor actorilor societății civile palestiniene și israeliene”, au spus experții ONU.

„Practicile de detenție la care este supus Salah Hammouri nu sunt doar ilegale: sunt sadice.”

Experții au spus că autoritățile israeliene l-au vizat pe Salah Hammouri în ultimii 20 de ani prin hărțuire, arestare și detenție arbitrară și alte forme de abuz. Actele de răzbunare împotriva lui s-au intensificat după ce a devenit apărător al drepturilor omului și avocat care apără și pledează pentru drepturile prizonierilor cu asociația Addameer Prisoner Support and Human Rights, una dintre cele șase organizații ale societății civile palestiniene pe care Israelul le-a desemnat drept „teroriste”.

Cel mai recent, el a fost plasat sub detenție administrativă din 7 martie 2022, fără acuzații sau proces, pe baza „informațiilor secrete”.

Hammouri, în calitate de cetățean francez, a făcut apel la 14 iulie la președintele francez Emmanuel Macron să facă presiuni asupra Israelului pentru a pune capăt detenției sale arbitrare. În urma apelului său, autoritățile israeliene l-au clasificat drept „un prizonier cu risc ridicat” și l-au transferat cu forța într-o închisoare de înaltă securitate din Hadarim, în regiunea Sharon din centrul Israelului; o călătorie de transfer care a implicat un tratament inuman, conform mărturiei sale.

„Franța nu ar trebui să închidă ochii la aceste acte inacceptabile de răzbunare și represalii împotriva unui cetățean francez și a detenției sale administrative, care este o formă arbitrară de detenție în sine”, au spus experții, menționând că detenția administrativă anterioară a lui Hammouri în 2018 a fost considerată arbitrară de către grupul de lucru al ONU privind detenția arbitrară.

Potrivit ultimelor informații, autoritățile israeliene l-au plasat pe Hammouri în condiții abisale și inumane, ca pedeapsă pentru că au început greva foamei împreună cu alți 29 de deținuți aflați, fără acuzații, în detenție administrativă. Acesta a fost încarcerat într-o celulă de izolare murdară și infestată de dăunători de 4 metri pătrați din închisoarea Hadarim, fără fereastră sau lumină timp de 15 zile și lipsit de orice contact cu lumea exterioară.

Potrivit apărării sale, el a fost supus presiunilor oficialilor din închisorile israeliene, spunându-i că dacă va părăsi orașul natal Ierusalim și va merge în Franța, această hărțuire se va încheia.

Deasemenea, experții au mai remarcat că rezidența permanentă a lui Salah Hammouri la Ierusalim a fost revocată anul trecut, pe baza „informațiilor secrete” și a acuzațiilor de implicare a acestuia în „activități teroriste” și „încălcarea loialității față de statul israelian”.

„Actele Israelului de deportare forțată a persoanelor de pe teritoriul ocupat și de a le forța loialitatea față de puterea ocupantă, constituie încălcări grave ale dreptului internațional umanitar și ar putea constitui o crimă de război. Este timpul ca astfel de practici israeliene, larg răspândite, să fie investigate de către Tribunalul Penal Internațional.”

Experții pentru drepturile omului ai ONU au cerut Israelului să-l elibereze imediat și necondiționat pe Salah Hammouri și ceilalți deținuți aflați în detenție administrativă, și să-i mențină reședința permanentă în orașul său natal, Ierusalim, unde are dreptul de a trăi liber cu familia sa.

Potrivit cifrelor oficiale ale Serviciului Penitenciar din Israel, regimul de apartheid israelian deține 798 de persoane în detenție administrativă fără acuzații și procese.

Deasemenea, experții au notat cu îngrijorare că, nu au primit niciun răspuns din partea Guvernului Israelului la preocupările exprimate anterior, în 2020, 2021 și 2022.

Sursa: United Nations

ONU: „Acțiunile guvernelor Israelului constituie un regim ilegal de ocupare și anexare”

„Conform dreptului internațional, ocuparea unui teritoriu este o situație temporară și nu privează teritoriul ocupat de statalitatea sau suveranitatea sa. Dacă nu se aplică universal, inclusiv situației din Teritoriul Palestinian Ocupat, acest principiu de bază al Cartei Națiunilor Unite va deveni lipsit de sens.”

Apartheid Israel: Palestinienii așteaptă la punctul de control militar israelian Qalandiya, la sud de Ramallah, care restricționează libertatea de mișcare a palestinienilor între nordul Cisiordaniei și Ierusalimul de Est. (Anne Paq / Activestills)

Ocuparea teritoriului palestinian de către Israel este ilegală în conformitate cu dreptul internațional din cauza permanenței sale și a politicilor de anexare de facto ale guvernului israelian, a declarat o comisie de anchetă numită de ONU în raportul său publicat pe 20 octombrie.

Comisia, formată din trei membri, solicită ca problema să fie trimisă Curții Internaționale de Justiție (CIJ), cea mai înaltă instanță a ONU. Aceasta a subliniat că, conform dreptului internațional umanitar, ocuparea teritoriului în timp de război este o situație temporară și nu privează puterea ocupată de statalitatea sau suveranitatea sa.

„Declarațiile recente ale Secretarului General și ale statelor membre au indicat în mod clar că orice încercare de anexare unilaterală a teritoriului unui stat de către un alt stat este o încălcare a dreptului internațional și este nulă. 143 de state membre, inclusiv Israel, săptămâna trecută, au votat în favoarea unei rezoluții a Adunării Generale care reafirmă acest lucru”, a declarat Navi Pillay, președintele Comisiei.

„Dacă nu se aplică universal, inclusiv situației din Teritoriul Palestinian Ocupat, acest principiu de bază al Cartei Națiunilor Unite va deveni lipsit de sens”, a adăugat ea.

Comisia a cerut Adunării Generale a ONU să solicite un Aviz consultativ urgent de la Curtea Internațională de Justiție (Tribunalul Penal Internațional) cu privire la consecințele juridice ale ocupației israeliene.

Pentru raportul lor, comisarii au analizat politicile și acțiunile pe care Israelul le-a folosit pentru a menține ocupația și anexarea părților din Teritoriul Palestinian Ocupat.

Ei s-au concentrat asupra modului în care Israelul și-a susținut și avansat „întreprinderea de colonizare”, inclusiv declarațiile făcute de oficiali israelieni care indică intenția de a menține controlul permanent asupra pământului, încălcând dreptul internațional.

Comisia a concluzionat că, continuând să ocupe teritoriul cu forța, Israelul își asumă responsabilități internaționale și rămâne responsabil pentru încălcările drepturilor palestinienilor, atât individual, cât și ca popor.

„Prin ignorarea dreptului internațional în stabilirea sau facilitarea înființării coloniilor ilegale și transferul direct sau indirect de civili israelieni în acestea, guvernele israeliene succesive au stabilit fapte pe teren pentru a asigura un control israelian permanent în Cisiordania ocupată.”

Comisia a analizat, de asemenea, exproprierea și exploatarea de către Israel a terenurilor și a resurselor naturale, precum și politicile sale restrictive de planificare urbană și zonare în Cisiordania.

„Pământul palestinian este adesea inițial confiscat în scopuri militare, iar apoi folosit pentru construcția așezărilor israeliene ilegale”, arată raportul.

Comisia a analizat declarațiile oficialilor israelieni care indică faptul că comunitățile palestiniene sunt considerate un impediment în calea așezărilor israeliene, suferind acțiuni brutale precum confiscarea, demolările și strămutarea.

Procese similare au fost observate și în Ierusalimul de Est, unde planificarea restrictivă și zonarea au contribuit la micșorarea habitatului pentru populația indigenă palestiniană.

Raportul abordează, de asemenea, politicile guvernului israelian care au avut un impact asupra tuturor aspectelor vieții palestinienilor, cum ar fi, de exemplu, accesul la apă curată și accesibilă.

„Există atât de mult «rău tăcut» și violență psihologică, care nu sunt imediat evidente, rezultate din erodarea drepturilor economice, sociale și culturale. Aceste procese debilitante au consecințe grave pe termen scurt și lung și trebuie abordate urgent”, a declarat comisarul Miloon Kothari.

Comisia a examinat, de asemenea, modul în care politicile de ocupație și de anexare de facto au afectat drepturile omului palestinienilor, precum și impactul asupra femeilor și copiilor palestinieni.

„Mediul coercitiv care îi obligă pe palestinieni să-și părăsească casele a fragmentat societatea palestiniană și a împiedicat dreptul la autodeterminare”, se arată în raport.

Raportul se încheie spunând că unele dintre politicile și acțiunile guvernului israelian pot constitui „elementele” crimelor, în temeiul dreptului penal internațional, inclusiv crima de război de transferare a unei părți a propriei populații civile pe teritoriul ocupat.

„Acțiunile guvernelor israeliene analizate în raportul nostru constituie un regim ilegal de ocupare și anexare care trebuie analizat”, a declarat comisarul Chris Sidoti.

„Sistemul internațional și statele individuale trebuie să acționeze și să își respecte obligațiile conform dreptului internațional. Acest lucru trebuie să înceapă la această sesiune a Adunării Generale cu o sesizare la Curtea Internațională de Justiție.”

Comisia Internațională Independentă de Anchetă asupra Teritoriului Palestinian Ocupat, inclusiv Ierusalimul de Est și Israel, își primește mandatul de la Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU.

Comisarii nu sunt personal angajat ONU și nu sunt plătiți pentru munca lor.

Ei își vor prezenta raportul la Adunarea Generală a ONU pe 27 octombrie.

Sursa: United Nations Human Rights Council

Israelul a dat undă verde asasinatelor cu drone în Palestina ocupată

Regimul de apartheid israelian promovează asasinatele cu drone ca un mijloc mai puțin sângeros de a guverna Cisiordania. Palestinienii din Ghetoul Gaza știu că nu este așa.

Sursa foto: Forțele Israeliene de Ocupație (IOF)

Presa israeliană a raportat că armata Israelului a dat undă verde utilizării dronelor militare în teritoriul palestinian ocupat, citând surse militare neprecizate. Anunțul, prefigurat cu câteva săptămâni mai devreme, a venit în urma unei conferințe internaționale găzduite de armată, care a atras reprezentanți militari din întreaga lume în complexul cibernetic al IDF din Be’er Sheva.

La eveniment, generalii au vorbit despre cele mai recente inovații în război în sălile cu aer condiționat, unde erau expuse ultimele mitraliere automate și arme cibernetice. În afara clădirii, dronele și elicopterele de atac simulau bombardamente letale cu rachete care plouau prin aerul fierbinte al deșertului.

Conducerea politică și militară a apartheidului israelian spune că astfel de inovații în războiul automat oferă soluții rapide unui ciclu de violență cronică. Această violență a crescut de-a lungul timpului, 2022 fiind pe cale de a fi cel mai sângeros an pentru palestinienii din Cisiordania, din memoria recentă.

Pentru a rezolva această așa-numită „criză de securitate” care, în realitate, provine din decenii de ocupație și orizonturi social-economice închise, armata israeliană face apel la utilizarea dronelor pentru a supraveghea taberele de refugiați și a lovi orice rezistență armată de la distanță, la turele automatizate cu mitraliere pentru a „securiza” punctele de control cu ​​volum mare de trafic și pentru a folosi camere biometrice pentru a urmări civilii din Cisiordania ocupată.

În acest sens, dronele întruchipează o anumită fantezie a războiului: compacte, elegante și mici, fac ca uciderea să pară mai puțin sângeroasă și mai eficientă din punct de vedere tehnic. Nu contează că această fantezie nu are nicio bază în realitate, așa cum demonstrează 17 ani de asediu letal aerian în Fâșia Gaza.

Conducerea militară a Israelului a ajuns, în schimb, să creadă că armamentul automatizat – inclusiv camere mai bune, algoritmi sofisticați și rachete mai precise – poate reprezenta o strategie politică reală, creând, de fapt, o spirală nesfârșită de crime și război.

La începutul anilor 2000, dronele au schimbat fundamental modul în care superputerile abordau războiul. Războiul a fost purtat de sus mai degrabă decât de trupele de pe teren. Personalul militar aflat la mii de mile depărtare a condus avioanele fără pilot, echipate cu procesoare de imagine de înaltă tehnologie și rachete, printr-un ecran de computer. Armele automate au redus victimele trupelor și au făcut războaiele din secolul al XXI-lea mai ușor de susținut pe termen lung, dar impactul asupra civililor din zonele de război a fost la fel de devastator și dezumanizator precum invaziile terestre de modă veche. Și așa, „războaiele permanente” precum ocupația SUA a Irakului și Afganistanului sau asediul Gazei de către Israel, s-au prelungit la infinit.

Astăzi, Israelul se autoproclamă drept o „Superputere a Dronei”. Forțele sale de ocupație operează drone care aruncă grenade cu gaze lacrimogene asupra protestatarilor din complexul Moscheea Al-Aqsa. Soldații din Cisiordania dispersează mulțimile de la punctele de control cu ​​o dronă care trage pulsuri cu sunete și vibrații, lăsând protestatarii amețiți și cu stări de greață. Operatorii de informații militare ghidează drone de recunoaștere peste Ghetoul Gaza pentru a determina coordonatele exacte de bombardat.

Palestinieni din Gaza au trăit deja în umbra războiului cu drone de ani de zile. Prezența lor este atât de răspândită în fâșie încât dronele sunt denumite colocvial „zanana”, adică „bâzâială” – evocând sunetul constant al mașinilor care plutesc chiar deasupra acoperișului cuiva, ca un roi amenințător de albine.

În ultimii ani, generalii israelieni s-au lăudat că dronele oferă armatei „o armată fără soldați”. Acest lucru este în mare parte iluzoriu, deoarece dronele pur și simplu atrag mai mulți soldați în activitatea de supraveghere militarizată și asasinate țintite.

În unitatea 8200, largi echipe de analiști de informații analizează informațiile furnizate de sateliți, filmări CCTV și drone, fotografii aeriene, date despre locația smartphone-urilor și informații de la sol, de decenii. Ei trimit informațiile lor dezvoltatorilor din unitate, care folosesc datele pentru a construi algoritmi care pot ghida UAV-urile prin aer și pot determina când și cum ar trebui țintele să fie lovite.

În mai 2021, armata israeliană a anunțat că dronele desfășurate în timpul celor 11 zile de război în Gaza au folosit mai degrabă inteligența artificială (AI) decât operatorii umani pentru a determina când și unde ar trebui să aibă loc o lovitură.

Aceste inovații în uciderea la distanță nu au făcut, totuși, bombardamentele obișnuite din Gaza să fie mai puțin sângeroase. Când armata a anunțat primul roi de drone alimentat cu inteligență artificială anul trecut, The Intercept a documentat 192 de civili palestinieni uciși în doar 11 zile de atacuri letale.

Unii civili au fost uciși accidental, a declarat armata israeliană, dar soldații din Unitatea 8200 au recunoscut și că un anumit număr de civili neînarmați sunt uciși intenționat în timpul atacurilor israeliene în Gaza. Conducerea armatei este conștientă că nici măcar cea mai avansată tehnologie nu poate asigura atacuri precise asupra zonelor urbane dens populate și, ca atare, „există limite cu privire la câți necombatanți i se permite să fie uciși în Gaza împreună cu cei care sunt ținte pentru ucidere”, conform unei declarații a unui militar retras.

Chiar și atunci când dronele nu aruncă bombe, ele sunt folosite pentru supraveghere permanemtă. În timpul ultimului asalt asupra Gazei din august, dronele înarmate au înregistrat 66 de ore de luptă reală în peste 2.000 de ore de zbor.

Potrivit The Times of Israel, „dronele au scanat Fâșia Gaza în zilele premergătoare bătăliei”, oferind „recunoaștere 24-7”. Camerele lor transmit un flux video în direct care documentează viața de pe teren către unitățile de informații la kilometri distanță, unde soldații construiesc algoritmi pentru a-i folosi în următorul asalt al armatei.

Prezența constantă a dronelor agravează trauma vieții într-o zonă de război, indiferent dacă aruncă sau nu bombe. Psihiatrii spun că mulți civili care trăiesc sub războiul cu drone suferă de un fel de anxietate anticipativă: teroarea de a te întreba dacă una dintre dronele care zboară deasupra te va lovi și te va ucide și pe tine. După cum a spus-o jurnalistul din Gaza Kholoud Balata, „noaptea îmi este frică să nu fiu aruncat în aer, iar ziua mi se spune că locul în care locuiesc a fost deja scos de pe hartă”.

Filosoful francez Gregoire Chayamou descrie războiul cu drone ca „război fără victorie”. A trăi sub asediu constant este atât de dezumanizant încât adesea războiul cu drone împinge mai mulți oameni să ia armele și să se alăture oricărei organizații militante. Prin urmare, scopul războiului cu drone se reduce rapid la eradicarea unei liste din ce în ce mai mari de ținte, ceea ce raționalizează mai multe investiții în tehnologiile – imagini cu rezoluție mai mare, motoare mai silențioase și rachete mai bune – care fac războiul să se perpetueze.

Acesta este cu siguranță ceea ce s-a întâmplat în Gaza în anii care au urmat retragerii Israelului din fâșie în 2005. Un deceniu și jumătate de blocdă totală și atacuri militare repetate au dus la creșterea vertiginoasă a șomajului, la creșterea ratei sărăciei și la o nouă generație de palestinieni crescută sub amenințarea constantă a războiului.

Chiar și generalii israelieni au spus că criza umanitară și politică cauzată de blocada Israelului este insuportabilă. Anul trecut, Shlomo Taban, comandantul trecerii Erez pe care Israelul o operează la gardul Gaza, a spus că „Gaza ar trebui deschisă astăzi”, astfel încât „Hamas va fi grav slăbit”.

Dar alți generali admit deschis că criza face parte dintr-o strategie militară concertată de a prelungi războiul cât mai mult posibil. În 2015, generalul-maior Gershon Hacohen, șeful armatei la momentul „dezangajării” Israelului de pe fâșie, a declarat pentru The Times of Israel că consideră Hamas un aliat al Israelului: „Nici el, nici eu nu dorim o soluție finală”, a declarat el.

Între timp, în Cisiordania ocupată, milioane de palestinieni îndură de mult timp raidurile militare regulate ale armatei israeliene în taberele de refugiați aglomerate, satele și orașele importante. Viața este răsturnată continuu de restricții privind mișcarea și tacticile de supraveghere omniprezente.

Este puțin surprinzător faptul că eșecul comunității internaționale de a sancționa Israelul, pentru a înceta ocupația teritoriilor palestiniene și a respecta dreptul internațional, și aducerea de catre regimul de apartheid a populației palestiniene israelian într-o situație social-economică extrem de fragilă și precară, au făcut organizațiile militante armat mai populare ca niciodată. Pe măsură ce promisiunile goale de „rezolvare a conflictului” fac loc războiului programat cu drone în întreaga regiune, un lucru este cert: violența care a luat deja atâtea vieți în acești ani va continua.

Foto credit: Activestills

Ce se poate face pentru a sprijini femeile curajoase din Iran

Solidaritatea cu lupta femeilor iraniene pentru eliberare care, în cel mai bun caz, ignoră lupta palestiniană și, în cel mai rău caz, sprijină activ zdrobirea acesteia, nu este altceva decât o pură batjocură a ideii de libertate.

Jurnalista palestiniană Lama Ghosha (Activestills)

De aproximativ o lună, protestele care au loc în Iran sub sloganul „Femei, viață, libertate” au aprins imaginația lumii. Vederea unor femei iraniene curajoase care scot hijabul pe străzile țării, sfidând deschis regimul, a stârnit uriașe demonstrații de solidaritate pe tot globul.

În Israel au fost organizate și demonstrații de solidaritate cu femeile din Iran – unele conduse de organizații de femei, altele de israelieni de origine iraniană. Chiar și municipalitatea din Tel Aviv și-a luminat clădirea în solidaritate cu protestele. Și în timp ce identificarea atâtor israelieni cu protestul din Iran este, desigur, de înțeles, faptul că atât de mulți fac tot posibilul pentru a-și arăta solidaritatea ar trebui să fie un moment de reflecție.

Protestele de solidaritate israeliene ridică întrebări și mai fundamentale: care este esența libertății în numele căreia oamenii se adună în Israel în solidaritate cu femeile iraniene? Este valoarea libertății cu adevărat dragă inimilor israelienilor sau este pur și simplu o oportunitate de a spune o nouă poveste falsă despre noi înșine?

Acum câteva zile am primit o solicitare de a adăuga numele meu la o petiție israeliană în sprijinul luptei iraniene pentru eliberare. Sub titlul „În sprijinul femeilor, vieții și libertății în Iran”, petiția a început cu următoarele cuvinte:

„Ca ființe umane, oameni cultivați și israelieni care provin dintr-o varietate de țări de origine, opinii politice, credințe religioase și definiții sexuale; noi, oficiali aleși, academicieni și cercetători, artiști și ofițeri militari, ne exprimăm dragostea și preocuparea pentru fetele și poporul iranian care luptă în prezent pentru libertatea și viața lor.”

Așa se face că, printr-un clic pe un buton, ofițerii din armata israeliană care sunt ocupați cu opresiunea violentă și criminală a poporului palestinian, își pot asigura locul în rândul forțelor libertății globale.

Când mi-am exprimat nemulțumirea față de formularea și văruirea crimelor armatei israeliene în detrimentul curajoaselor femei iraniene care protestează, mi s-a cerut să nu mă opresc asupra unor asemenea fleacuri. La urma urmei, mi s-a spus, aceasta era o chestiune de viață și de moarte.

Dar lupta pentru eliberarea poporului palestinian? Nu este asta o chestiune de viață și de moarte? A fost sângele celor 234 de palestinieni împușcați în timpul Marelui Marș al Întoarcerii din Gaza mai puțin roșu decât sângele iranienilor uciși astăzi de guvernul lor? Locuitorii din Gaza merită mai puțin libertatea decât locuitorii din Teheran? Viața asistentei medicale Razan al-Najjar, care a fost împușcată în timpul unei demonstrații din Gaza, a fost mai puțin importantă decât viața lui Mahsa Amini, a cărei ucidere a declanșat actuala revoltă iraniană?

Oricine se grăbește să considere acele proteste nonviolente din Gaza o „amenințare” la însăși existența statului Israel nu ar trebui să caute mai departe decât justificările Republicii Islamice pentru încercările sale violente de a înlătura protestele. Terminologia este aproape identică. Și acolo, orice apel la libertate este înfățișat ca un truc de subminare a regimului, iar orice încercare publică de organizare în numele libertății reprezintă un pericol existențial pentru țară.

Într-un anumit sens, există un sâmbure de adevăr în aceste afirmații: lupta pentru libertate este un pericol intrinsec pentru existența oricărui regim opresiv. Acest lucru este adevărat în Teheran, Ahvaz și Zahedan și este adevărat și în Ierusalim, Nablus și Jenin.

În Iran și în Palestina, oamenii își riscă viața pentru a fi eliberați de privarea extremă de libertățile lor cele mai elementare, de opresiune, de apartheid. Solidaritatea cu lupta femeilor iraniene pentru eliberare care, în cel mai bun caz, ignoră lupta palestiniană și, în cel mai rău caz, sprijină activ zdrobirea acesteia, nu este altceva decât o pură batjocură a ideii de libertate.

Să luăm, de exemplu, gestul ipocrit al deputatei israeliene Sharren Haskel, care a scos o foarfecă și și-a tuns din păr în semn de solidaritate cu femeile iraniene. „Ca luptător în Forțele Israeliene de Ocupație, salut femeile curajoase și copiii lor care luptă pentru casa și viitorul lor”, a spus Haskel mulțimii cu un moment înainte de gestul pompos.

Acesta este aceeași Haskel care susține anexarea Cisiordaniei și suprimarea libertății palestiniene. Acum, și ea se poate alătura celor care caută libertatea din lume…

Mulți m-au întrebat recent ce se poate face pentru a sprijini femeile curajoase din Iran. Iată răspunsul incredibil de simplu: cel mai eficient mod de a le sprijini este să fim alături de oamenii care luptă pentru libertatea lor aici, unde noi, evreii israelieni, suntem responsabili pentru opresiune.

Ocupația israeliană arestează rezidenți palestinieni în Sheikh Jarrah, Ierusalimul de Est (Activestills)

Pentru că libertatea este și trebuie să fie un concept universal, iar o luptă împotriva negării ei oriunde în lume este o luptă pentru extinderea ei în întreaga lume.

A pretinde că te solidarizezi cu femeile iraniene în timp ce consimți sau nu contești opresiunea care calcă în picioare libertatea și viața poporului palestinian este puțin mai mult decât o ipocrizie sau o falsă virtute – înseamnă a scuipa în fața fiecărei femei de pe străzile Iranului care, în fața opresiunii, scandează „Femei, viață, libertate”.

Courtesy of Orly Noy / +972 Magazine