Apartheid Israel: Proiectul de colonizare, deposedare și opresiune continuă

În timp ce palestinienii sunt deposedați, purificați etnic, brutalizați, mutilați, întemnițați și uciși în mod sistematic, comunitatea internațională nu face nimic decât să privească cu lașitate, un sacrilegiu care, fără îndoială, mai devreme sau mai târziu se va întoarce împotriva umanității însăși.

București, sediul MAE, 13 martie 2022: Yair Lapid cu Bogdan Aurescu dând undă verde Israelului pentru transferul de refugiați ucraineni evrei în coloniile ilegale din teritoriile palestiniene ocupate.

Guvernul de coaliție israelian Bennett-Lapid nu numai că a continuat politicile stabilite de guvernele criminale anterioare conduse de Benjamin Netanyahu, ci a aprofundat proiectul de colonizare, deposedare și opresiune a palestinienilor, a arătat grupul de supraveghere a colonizării Peace Now, într-un raport recent.

A existat o creștere cu 26% a planificării expansiunii coloniilor ilegale israeliene odată cu promovarea planurilor pentru 7.292 de unități de locuințe în colonii, comparativ cu o medie anuală de 5.784 de unități de locuințe în guvernele Netanyahu.

Deasemenea, guvernul de coaliție Bennett-Lapid a lansat licitații pentru construirea a 1.550 de unități de locuințe în colonii, față de o medie anuală de 1.343 de unități de locuințe pe an în guvernele Netanyahu, reprezentând o creștere de 15%.

În ceea ce privește demararea proiectelor de construcții, un salt de 62% a avut loc în colonii, odată cu intrarea în funcțiune a noului guvern.

Guvernul Bennett-Lapid a promovat o serie de planuri letale din punct de vedere strategic, care dăunează în special șanselor dezvoltării și continuității palestiniene, soluției celor două state și ajungerii la un viitor acord politic.

Printre alte planuri, guvernul de apartheid israelian a promovat o nouă așezare în Atarot, planul E1, extinderea Parcului Național din jurul Orașului Vechi al Ierusalimului, o nouă așezare lângă Ariel, un plan care face legătura între Har Homa și Givat Hamatos, începutul construcției unei noi așcoloniiezare în Hebron (pentru prima dată 40 de ani), finalizarea planului în E2 și multe altele.

Sub guvernul Bennett-Lapid au fost fondate șase noi avanposturi ilegale: Givat Hadegel în sudul dealurilor Hebron, Karnei Re’em în zona Salfit, Mevo’ot Jericho Farm la nord de Ierihon, Julius Farm în nordul Văii Iordanului și avanpostul Ohavey-Ya la vest de Betleem.

Guvernul Bennett-Lapid a fost chemat de mai multe ori pentru problema arzătoare a strămutării familiilor palestiniene din Ierusalimul de Est. Curtea Supremă a solicitat poziția procurorului general în această problemă și, de fapt, a oferit guvernului o oportunitate convenabilă de a ajuta la prevenirea exproprierilor. Guvernul a preferat însă să nu intervină și chiar să susțină evacuările.

În ceea ce privește demolările, guvernul Bennett-Lapid a aprofundat politica de expulzare a palestinienilor și restrângerea acestora la enclavele din Zonele A (controlul palestinian) și B (securitatea israeliană, administrația palestiniană).

Începând cu 6 iunie 2021, Administrația Civilă, o ramură a guvernului militar israelian care administrează Cisiordania ocupată, a demolat 639 de structuri aflate în proprietatea palestinienilor în Zona C (controlul israelian). Aceasta este o creștere de 35% față de media demolărilor din anii Netanyahu (474 ​​de structuri pe an).

În Ierusalimul de Est ocupat au fost demolate 189 de structuri și, în consecință, sute de palestinieni au rămas fără adăpost. Aceasta este o creștere de 59% față de anii Netanyahu. În plus, au existat încercări de a strămuta comunități întregi în Humsa și în Ras a-Tin din Valea Iordanului și în Masafer Yatta din sudul dealurilor Hebron.

Într-un alt pas neobișnuit, guvernul Bennett-Lapid a declarat 22.000 de dunumi de pământ în zona Nachal Og, la sud de Ierihon, drept „rezervație naturală”.

În întregul an 2021 au fost acordate doar 10 autorizații de construire pentru palestinieni, față de 1.448 în coloniile ilegale doar în a doua jumătate a anului 2021 și 2.526 în întregul an. Aceasta arată clar discrepanța dintre politicile diferite care vizează cele două populații din teritoriile ocupate, palestinieni și israelieni, adică practicile de apartheid continuate de guvernarea post-Netanyahu.

În timpul guvernării Bennett-Lapid, a existat o creștere cu aproximativ 45% a incidentelor de violență ale coloniștilor evrei împotriva palestinienilor și a proprietăților acestora, de la o medie anterioară de 20 de incidente pe lună, la 29 de cazuri, documentate de B’Tselem.

86 de palestinieni au fost uciși în perioada de un an a guvernării Bennett-Lapid de către forțele apartheidului israelian numai în Cisiordania, mai mult de dublu în comparație cu media din timpul guvernelor Netanyahu, de aproximativ 41 de victime palestiniene pe an, conform datelor prezentate de B’Tselem.

Deasemenea, guvernul Bennett-Lapid a continuat acțiunile guvernului Netanyahu de a schimba realitatea din Moscheea Al-Aqsa și erodarea status quo-ului acesteia.

Sub scutul impunității și cu sprijinul asigurate de SUA și sateliții săi, apartheidul israelian continuă purificarea etnică a populației palestiniene native, iudaizarea forțată a Ierusalimului de Est ocupat și a unor părți din Cisiordania ocupată și continuă blocada totală, ajunsă în al 15-lea an, asupra Ghetoului Gaza, cea mai mare închisoare în aer liber din istoria lumii, unde supraviețuiesc cu mijloace minime 2 milioane de palestinieni.

„Blocada Israelului a devastat economia din Gaza, a contribuit la fragmentarea poporului palestinian și face parte din crimele autorităților israeliene împotriva umanității, de apartheid și persecuție, împotriva milioanelor de palestinieni”, arată Human Rights Watch într-un raport publicat în 14 iunie 2022.

Blocada mortală impusă de Israel a transformat Gaza nu doar într-o închisoare în aer liber, ci într-un lagăr de concentrare: în această enclavă cândva frumoasă, două milioane de oameni, aproape jumătate dintre ei copii sub 15 ani, sunt acum disperați. încercând să supraviețuiască fără o aprovizionare sigură cu apă, hrană, electricitate și medicamente, într-o încălcare clară a dreptului internațional umanitar consacrat în Convențiile de la Geneva.

În ultimii 15 ani, acest asediu medieval i-a transformat pe locuitorii Fâșiei Gaza în prizonieri în propria lor patrie, îndurând și patru războaie genocidare. Aproximativ 5,418 de civili, inclusiv mulți copii, au murit sub bombardamentele Israelului, pentru singura crimă de a se fi născut în Gaza.

În timp ce palestinienii sunt deposedați, purificați etnic, brutalizați, mutilați, întemnițați și uciși în mod sistematic, comunitatea internațională nu face nimic decât să privească cu lașitate, un sacrilegiu care, fără îndoială, mai devreme sau mai târziu se va întoarce împotriva umanității însăși.

Refuzarea demnității umane poporului nativ al Palestinei înseamnă refuzarea demnității umane pentru oricare dintre popoarele lumii în acești ani care urmează în care viața, așa cum o știm pe planeta Pământ, este pusă sub semnul întrebării.

Haifa, 17 Aprilie 2022. Foto: Ahmad Al-Bazz / Activestills

Sursa: Peace Now / AlJazeera

Nakba (Catastrofa), Israelul și refugiații din Palestina

Ziua Mondială a Refugiatului, București, România, 20 Iunie 2022

Refugiații palestinieni sunt oamenii care au fost forțați să părăsească casele lor prin acțiuni deliberate israeliene din 1948 și descendenții lor. Există cinci grupuri principale de refugiați palestinieni și persoane strămutate:

Cel mai mare grup este format din palestinieni strămuți/expulzați din casele lor în 1948. Acesta include palestinienii înregistrați ca refugiați la Agenția Națiunilor Unite pentru Ajutorare și Lucrări (UNRWA), creată în 1949 pentru a-i ajuta pe palestinienii forțați să-și părăsească casele lor și pe alții care fie nu au fost eligibili pentru asistență internațională, fie au ales să nu o primească.

Al doilea grup major este format din acei palestinieni strămuți pentru prima dată în războiul din iunie 1967 din locurile lor de origine din Cisiordania, Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza.

Al treilea grup de refugiați include palestinieni care au părăsit teritoriile palestiniene ocupate în războiul din 1967 și au fost împiedicați de Israel să se întoarcă din cauza revocării drepturilor de ședere, a refuzului reunificării familiei sau a deportării. Unii pur și simplu nu doresc să se întoarcă din cauza fricii real întemeiate de persecuție.

În plus, există două grupuri de palestinieni strămutați în interior. Primul îi include pe cei care și-au părăsit casele sau satele, dar au rămas în zona care a devenit statul Israel în 1948. Al doilea grup include palestinienii strămutați de Israel în Cisiordania, Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza.

Palestinienii se bucurau de o societate înfloritoare și multi-religioasă în Palestina cu mult înainte ca sionismul să înceapă în anii 1880. Înainte de Primul Război Mondial, musulmanii, creștinii și evreii palestinieni trăiau împreună în Palestina cu drepturi egale de cetățenie și autonomie religioasă sub Imperiul Otoman.

Palestinienii au candidat pentru alegerile pentru Parlamentul otoman și și-au reprezentat circumscripțiile palestiniene acolo. Economia indigenă palestiniană se autosusținea și, de asemenea, era integrată în rețelele comerciale economice regionale și globale.

Înainte și după Primul Război Mondial, identitatea palestiniană a stat la baza unui naționalism palestinian modern, exprimat prin ziare, reviste, organizații ale societății civile și partide politice.

După Primul Război Mondial, președintele Woodrow Wilson a trimis o comisie în regiune pentru a stabili dorințele locuitorilor săi. Reamintind angajamentul lui Wilson față de autodeterminare, Comisia King-Crane a concluzionat că „Dacă acel principiu [de autodeterminare] trebuie să conducă, și astfel dorințele populației Palestinei trebuie să fie decisive în ceea ce privește ceea ce trebuie făcut cu Palestina, atunci trebuie amintit că populația non-evreiască din Palestina – aproape nouă zecimi din total – se opune în mod categoric întregului program sionist”, care s-a străduit să creeze un stat exclusiv evreiesc în Palestina.

Sionismul – la fel ca toate celelalte mișcări ale coloniștilor de tip settler– se bazează pe deposedarea și ștergerea populației indigene palestiniene ale cărei pământuri încearcă să le colonizeze.

Între 1922 și 1948, Marea Britanie a condus Palestina sub un mandat al Societății Națiunilor. În 1937, o comisie britanică a propus pentru prima dată împărțirea Palestinei în două state, un plan care includea strămutarea forțată a palestinienilor indigeni din casele lor în statul evreiesc propus.

În contextul acestui plan de împărțire, David Ben-Gurion, președintele Comitetului Executiv al Agenției Evreiești și primul Prim-ministru al Israelului, a scris extatic despre perspectiva transferului forțat a palestinienilor din casele lor. „Trebuie în primul rând să ne eliberăm de inerția gândirii, a voinței și a opiniilor preconcepute – că acest transfer nu este posibil. Ar îndrăzni Anglia să o facă? Cu siguranță nu va face asta. Dacă vrem acest lucru trebuie să împingem pentru asta cu toată puterea presiunii noastre și cu puterea credinței noastre.”

Ben-Gurion nu a reușit să determine Marea Britanie să îndepărteze cu forța palestinienii din casele lor. Cu toate acestea, oportunitatea pentru mișcarea sionistă de a face acest lucru s-a prezentat pe măsură ce Marea Britanie și-a încheiat Mandatul Palestinei.

În noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a recomandat – împotriva voinței populației majoritare palestiniene indigene – împărțirea Palestinei în două state. Cu toate acestea, granițele propuse pentru statul evreu (55 la sută din Palestina) ar fi avut doar o majoritate foarte subțire, de numai 1.000 de rezidenți evrei – 498.000 de oameni, comparativ cu 497.000 de palestinieni indigeni – creând astfel scena pentru purificarea etnică la scară largă comisă de Israel.

Chiar înainte de înființarea Israelului în mai 1948, liderii sionişti au adoptat un plan pentru curățarea etnică a Palestinei. Planul D, adoptat în martie 1948, prevedea:

  • „Distrugerea satelor (incendierea, aruncarea în aer și plantarea de mine în dărâmături), în special acele centre de populație care sunt greu de controlat continuu.”
  • „Efectuarea operațiunilor de curățare și control după următoarele îndrumări: încercuirea satului și efectuarea unei percheziții în interiorul acestuia. În caz de rezistență, aceasta trebuie distrusă, iar populația trebuie expulzată în afara granițelor statului.”

Înainte de mai 1948, când s-a proclamat crearea statului Israel, existau deja între 250.000-300.000 de refugiați palestinieni care au fost expulzați sau au fugit din casele lor după atacurile milițiilor sioniste asupra marilor orașe și sate palestiniene, campanii de bombardare împotriva civililor și masacre în sate precum Deir Yassin.

Până la momentul în care războiul s-a încheiat cu semnarea acordurilor de armistițiu între Israel și țările arabe vecine în 1949 – stabilirea suveranității Israelului asupra a 78% din Palestina și, în acest proces, cucerirea a încă 23% din Palestina dincolo de acele zone alocate statului evreilor conform planului de împărțire – erau cel puțin 750.000 de refugiați palestinieni (aproximativ 75% din populația indigenă care trăise în zonele care au devenit Israel).

Israelul a depopulat sute de sate și orașe palestiniene, demolând adesea toate structurile, plantând păduri deasupra lor sau repopulându-le cu evrei. Palestinienii se referă la această experiență de masacru, dezrădăcinare, deposedare și refugiați ca Nakba, însemnând „Catastrofa”.

Statele Unite știau de amploarea și amploarea crizei refugiaților din Palestina pe măsură ce s-a desfășurat. Într-o telegramă din octombrie 1948 adresată președintelui și secretarului de stat, nou înființată ambasada SUA în Israel a avertizat că „tragedia refugiaților palestinieni atinge rapid proporții catastrofale și ar trebui tratată ca un dezastru”. Dacă nu s-au luat măsuri imediate, „iarna care se apropie cu ploi reci și abundente, se estimează că va ucide peste 100.000 de bătrâni, femei și copii care nu au adăpost și au puțină sau deloc hrană”. Criza a necesitat „un program cuprinzător și o acțiune imediată pe care le-ar invoca calamități dramatice și copleșitoare. Nimic mai puțin nu vor evita pierderile înfiorătoare.”

Pentru a ajuta la ameliorarea situației dificile a refugiaților din Palestina, Adunarea Generală a ONU a adoptat în unanimitate Rezoluția 212(III), în noiembrie 1948, înființând o agenție de urgență, Ajutorarea ONU pentru Refugiații din Palestina, care a fost înlocuită de înființarea, în 1949, a unei agenții mai permanente, Agenția ONU pentru Lucrări și Ajutorare pentru Refugiații Palestinei din Orientul Apropiat (UNRWA).

Dincolo de a oferi sprijin umanitar refugiaților palestinieni, din punct de vedere istoric, Statele Unite au susținut și dreptul refugiaților palestinieni de a se întoarce la casele lor în ceea ce este acum Israel.

Astăzi, UNRWA oferă servicii sociale și ajutor umanitar pentru 5,7 milioane de refugiați palestinieni din Cisiordania palestiniană ocupată de Israel, inclusiv Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza, Iordania, Siria și Liban. Cu excepția câtorva ani în timpul administrației Trump, Statele Unite au contribuit la aceste agenții ONU.

În decembrie 1948, Statele Unite au votat pentru Rezoluția 194 a Adunării Generale a ONU, care a hotărât că „refugiaților palestinieni care doresc să se întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu vecinii lor ar trebui să li se permită să facă acest lucru la cea mai devreme dată posibilă și că compensația ar trebui să fie plătite pentru bunurile celor care aleg să nu se returneze și pentru pierderea sau deteriorarea proprietății care, în conformitate cu principiile dreptului internațional sau în echitate, ar trebui să fie reparate de către guvernele sau autoritățile responsabile”.

John Foster Dulles, președintele interimar al Delegației SUA la Adunarea Generală, a explicat: „Pentru că suntem dedicați scopurilor care sunt căutate” în rezoluție, „pentru că credem că mijloacele avute în vedere sunt în esență solide, susținem rezoluția”.

Rezoluția 194 a Adunării Generale a ONU a înființat, de asemenea, Comisia de Conciliere pentru Palestina (PCC), care a fost însărcinată cu „rezolvarea finală a tuturor chestiunilor restante” între părți, inclusiv punerea în aplicare a drepturilor refugiaților palestinieni. PCC era o comisie trilaterală prezidată de Statele Unite, cu Franța și Turcia ca ceilalți membri. PCC a fost cel mai activ între 1949 și 1951 și a presat Israelul să repatrieze refugiații Palestinei.

Dreptul la întoarcere al refugiaților palestinieni nu este stipulat doar într-o rezoluție a Adunării Generale; este ancorată și în dreptul internațional. Articolul 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care a fost adoptată de Adunarea Generală cu doar o zi înainte de adoptarea Rezoluției 194 a Adunării Generale a ONU, prevede: „Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a se întoarce în tara sa.”

Dreptul internațional recunoaște, de asemenea, că descendenții refugiaților își păstrează drepturile ca refugiați. Potrivit ONU, „refugiații palestinieni nu se deosebesc de alte situații de refugiați prelungite, cum ar fi cele din Afganistan sau Somalia, unde există mai multe generații de refugiați, considerați de UNHCR drept refugiați și sprijiniți ca atare. Situațiile prelungite ale refugiaților sunt rezultatul eșecului de a găsi soluții politice la crizele politice subiacente.”

Colonialismul de tip settler este un sistem, nu un eveniment istoric și, ca atare, perpetuează eliminarea popoarelor native ca o condiție prealabilă pentru exproprierea pământurilor și preluarea resurselor de către coloniști.

Nakba – Catastrofa palestiniană nu este doar un eveniment istoric din 1948, ci și procesul în continuă desfășurare al Israelului de colonizare a pământului palestinian, deposedarea indigenilor și purificarea lor etnică, distrugerea caselor lor, dezrădăcinarea măslinilor vechi de sute de ani, segregarea și ghetoizarea palestinienilor pe insule de pământ în continuă micșorare, înconjurate de oceane sub controlul israelian.

În ciuda sprijinului istoric al SUA pentru dreptul de întoarcere al refugiaților palestinieni, dreptul universal al refugiaților de a se întoarce la casele lor și recunoașterea de către legea internațională a statutului de refugiat pe mai multe generații pentru situațiile prelungite de refugiat, SUA au acționat uneori în încălcarea dreptului internațional pentru a încerca să prevină refugiații palestinieni să nu-și exercite drepturile.

În loc să încalce dreptul internațional, Congresul și administrația de la Casa Albă trebuie să centreze drepturile refugiaților palestinieni de a se întoarce la casele lor ca parte a oricărui efort de principiu de a stabili o pace justă.

Orice încercare a SUA și a aliaților săi de a intermedia pacea palestino-israeliană care nu se bazează pe principiile dreptului internațional nu numai că este ilegală și imorală, dar este destinată să eșueze, așa cum s-a dovedit din 1948 și până astăzi.


Amnesty International: „Israelul este răspunzător pentru comiterea crimei de apartheid împotriva palestinienilor”


De ce Amnesty International țintește „cauzele fundamentale” ale apartheidului israelian

Ministrul de Externe al Africii de Sud: „Palestinienii trăiesc sub apartheid”

Ministrul de Externe din Africa de Sud a cerut comunității internaționale să acționeze pentru a pune capăt nedreptății continue cu care se confruntă poporul palestinian și de a trage Israelul la răspundere pentru condițiile inumane la care a supus poporul palestinian timp de 73 de ani.

Africa de Sud solicită încetarea suferințelor palestinienilor și tragerea la răspundere a Israelului

Joi, 16 Iunie 2022, Comitetul Națiunilor Unite pentru Drepturile Inalienabile ale Poporului Palestinian a organizat o întâlnire prin video pentru a discuta despre raportul Amnesty International emis în februarie anul trecut, intitulat Israeli Apartheid against the Palestinians: The brutal regime of domination and crime against humanity.

„ONG-urile și-au făcut partea lor în realizarea acestor rapoarte și atragerea atenției asupra situației. Responsabilitatea ne revine acum, în calitate de state membre ONU, de a lua măsurile necesare, așa cum a făcut, în cele din urmă, ONU cu apartheid-ul în Africa de Sud”, a declarat Naledi Pandor, ministrul sud-african de externe, în discursul său la conferință.

„Evenimentele și imaginile la care lumea a fost martoră în ultimele luni în teritoriile palestiniene ocupate evocă amintiri neplăcute ale vieții sub dominația apartheid-ului în Africa de Sud”, a explicat ministrul de externe.

Naledi Pandor a făcut în continuare paralele între Palestina ocupată și apartheid-ul în Africa de Sud. Ea a spus că, având în vedere experiența ei și a poporului ei sub apartheid în Africa de Sud, „imaginile din cartierele Ierusalimului de Est ocupat, Seikh Jarrah și Silwan, și ciocnirile violente dintre forțele armate de securitate și protestatarii fără apărare, amintesc de evenimentele care au avut loc în Sophiatown și districtul 6, între 1955 și 1965 în apartheid Africa de Sud. Ne amintesc de masacrul de la Sharpeville din 1961 și de protestul de la Soweto din 1976. Ca sud-africani, găsim o asemănare a trecutului nostru cu cauza palestiniană.”

Ministrul de Externe sud-african s-a concentrat și asupra evenimentelor care au avut loc în timpul funeraliilor jurnalistei Shireen Abu Akleh și a scenelor abuzurilor comise asupra sicriului său de către forțele israeliene. Ea a spus că evenimentele „amintesc de înmormântările pe care a trebuit să le facem sub opresiunea soldaților sub apartheid”.

Mai mult, ea a făcut o declarație clară că aceste rapoarte care sunt discutate conțin dovezi faptice că Israelul „comite crime de apartheid și alte crime penale împotriva palestinienilor”, adăugând că „Trebuie să subliniem responsabilitatea Israelului pentru suferința și condițiile inumane la care au fost supuși palestinienii în ultimii 73 de ani.”

În final, Pandor a cerut acțiuni ferme din partea statelor membre ONU, similare cu cele care au jucat un rol semnificativ în eliberarea Africii de Sud.

La conferință au participat fostul Înalt Comisar al ONU pentru drepturile omului, Zeid Raad Al Hussein, secretarul general al Amnesty International, Agnes Callamard, reprezentantul permanent al Senegalului la ONU, ambasadorul Sheikh Niang și observatorul Palestinei la Organizația Națiunilor Unite, Riyad Mansour, pe lângă o serie de reprezentanți ai societății civile.

În timpul participării sale la conferință, Agnès Callamard a subliniat că „preocupările de securitate nu pot justifica în niciun fel regimul de apartheid practicat de Israel împotriva palestinienilor”.

„Toate regimurile represive au invocat securitatea pentru a-și justifica politicile. Raportul Amnesty International. arată că guvernele israeliene succesive i-au privit pe palestinieni ca pe o amenințare demografică și au impus măsuri pentru controlul și reducerea existenței acestora”, a adăugat ea.

Ambasadorul Senegalului la Națiunile Unite, Sheikh Niang, care conduce și Comitetul ONU pentru drepturile inalienabile ale poporului palestinian, a explicat că „deplasarea forțată a palestinienilor, demolarea caselor lor și extinderea coloniilor evreiești sunt toți factori care întăresc ocupația și contribuie la reapariția ciclurilor de violență care îi afectează pe palestinieni și israelieni.”

Intervențiile participanților la conferință au subliniat că „acuzația de antisemitism la adresa organizațiilor pentru drepturile omului nu va reduce la tăcere vocea acestor organizații, astfel încât poporul palestinian să își poată obține drepturile garantate de dreptul internațional și de rezoluțiile Națiunilor Unite”.

The Global Frontier / Al Mayadeen / UN Palestinian Rights Committee

#MissGlobal2022: Regina frumuseții palestiniene în ținută de deținut

Pentru proba de costum național a Concursului Miss Global de anul acesta, care se desfășoară în Bali, Indonezia, concurenta Palestinei, Lauren Imseeh, a distribuit un videoclip pe Instagram spunând că a ales ținuta deținuților politici palestinieni pentru că vrea să reflecte lupta poporului său care trăiește sub ocupația israeliană.

„Am așteptat cu nerăbdare proba costumului național pentru Miss Global dar, din păcate, nu îl voi putea purta și voi alege unul diferit. M-am concentrat mai mult pe mesaj decât pe ținută în sine, de aceea am ales ținuta deținuților politici palestinieni pentru a reprezenta Palestina, pentru a arăta cum suntem cu toții închiși pe propriul nostru pământ.”

#wecantbreathesince1948, #freepalestine

Lauren Imseeh, în vârstă de 24 de ani, a adăugat că speră să fi transmis lumii un mesaj clar care să ajungă la comunitatea internațională și să o îndemne să reacționeze.

Lauren i-a mulțumit fratelui ei, Edmon Imseeh, și lui Yousef Eleiwi, care este creator de modă din Nablus, pentru că au creat această ținută care evidențiază suferințele prin care palestinienii trec zilnic.

Totuși, pentru că nu este posibil să poarte acest costum în proba oficială a concursului de frumusețe, va purta atunci unul diferit.

Pentru adevăratul eveniment de costum național, regina frumuseții a decis să poarte un costum inspirat de culorile drapelului palestinian, roșu, negru, alb și verde. Pe lângă un semn uriaș de pace în spate, decorat cu măslini și porumbei în jurul lui, pentru a simboliza speranța și solidaritatea, deoarece palestinienii „există și trăiesc”.

Sursa: Lauren Imseeh

Raport ONU: „Israelul vrea controlul complet asupra pământului palestinian”

„Încheierea ocupației, singură, nu va fi suficientă, Israelul trebuie să facă mai mult decât să pună capăt ocupației pământului pe care palestinienii îl doresc pentru viitorul lor stat”, a concluzionat o comisie independentă de anchetă înființată de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, care solicită luarea de măsuri suplimentare pentru a asigura exercitarea egală a drepturilor omului pentru palestinieni, potrivit raportului publicat marți, 7 Iunie 2022.

Israelul urmărește „controlul complet” asupra a ceea ce raportul numește Teritoriul Palestinian Ocupat, inclusiv Ierusalimul de Est care a fost ocupat de Israel într-un război din 1967 și ulterior anexat într-o mișcare niciodată recunoscută de comunitatea internațională.

Guvernul israelian, a spus comisia, „acționează pentru a modifica demografia prin menținerea unui mediu represiv pentru palestinieni și a unui mediu favorabil pentru coloniștii israelieni”.

Citând o lege israeliană care interzice naturalizarea palestinienilor căsătoriți cu cetățeni israelieni, raportul acuză Israelul că oferă „state civilă, drepturi și protecție juridică diferită” cetățenilor palestinieni ai Israelului.

Peste 700.000 de coloniști israelieni trăiesc acum în colonii și avanposturi exclusiv din Cisiordania – inclusiv Ierusalimul de Est, care găzduiește peste trei milioane de palestinieni. Aceste așezări israeliene, complexe de locuințe fortificate, destinate exclusiv evreilor, sunt considerate ilegale conform dreptului internațional.

Grupurile de frunte pentru drepturile omului, inclusiv Human Rights Watch și Amnesty International, au echivalat politicile israeliene împotriva palestinienilor cu apartheid.

Ancheta și raportul ONU au fost determinate de ofensiva militară israeliană de 11 zile din mai 2021, în timpul căreia peste 260 de palestinieni în Gaza au fost uciși și alte 13 persoane au murit în Israel.

În mai 2021, Hamas a lansat rachete către Israel, după ce forțele israeliene au reprimat palestinienii în complexul Moscheea Al-Aqsa – al treilea loc sfânt al islamului – unde zeci au fost răniți și reținuți și ca urmare a deciziei unei instanței israeliene de a expulza cu forța familiile palestiniene din Sheikh Jarrah, un cartier din Ierusalimul de Est ocupat de Israel.

Mandatul anchetei a inclus investigarea presupuselor abuzuri ale drepturilor omului înainte și după atacul Israelului împotriva Gazei și a căutat să investigheze, de asemenea, „cauzele fundamentale” ale conflictului.

Israelul a boicotat ancheta, acuzând-o de părtinire și a interzis intrarea anchetatorilor săi în Israel și teritoriile palestiniene, conducând anchetatorii să colecteze mărturiile în Geneva și Iordania.

Raportul va fi discutat la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, cu sediul la Geneva, săptămâna viitoare. Statele Unite au demisionat din Consiliu în 2018 din cauza a ceea ce a descris drept „prejudecata cronică” împotriva Israelului și s-au reintegrat pe deplin abia în acest an.

Comisia, condusă de fostul șef al ONU pentru drepturile omului, Navi Pillay, este prima care are un mandat „în desfășurare” din partea organismului pentru drepturile omului al ONU.

Comisia a fost considerată necesară datorită nedreptăților persistente cu care se confruntă palestinienii, de decenii, din cauza ocupației Israelului.

Prin amabilitatea AlJazeera

Palestina: cea mai lungă ocupație din istoria contemporană

În urmă cu cincizeci și cinci de ani, în luna Iunie, Israelul a lansat un război împotriva vecinilor săi și a preluat controlul asupra părților Palestinei pe care nu le-a capturat în timpul așazisului „război de independență” din 1948.

Sub pretextul unei „lovituri preventive”, la 5 iunie 1967, Israelul a lansat un atac militar masiv împotriva Egiptului, Iordaniei, Irakului și Siriei.

După ce a eliminat apărarea antiaeriană a acestor țări, a ocupat Ierusalimul de Est, Cisiordania și Fâșia Gaza, precum și Înălțimile Golanului sirian și Peninsula Sinai din Egipt.

Astfel, a preluat controlul asupra ultimelor 22% din Palestina istorică pe care nu a putut să o ocupe în 1948.

Aproape 400.000 de palestinieni au fost adăugați la sutele de mii de refugiați strămuți în 1948, iar casele și satele lor au fost dărâmate de israelieni.

Aproximativ jumătate dintre aceștia au fost strămutați pentru a doua oară în mai puțin de 20 de ani. Purificarea etnică a Palestinei de către Israel era în desfășurare, cum este și astăzi.

Numărul refugiaților palestinieni din lagărele operate de Agenția pentru Lucrări și Ajutoare ONU (UNRWA) din Cisiordania, Fâșia Gaza, Iordania, Siria și Liban a crescut.

Naksa comemorează acest regres tragic în lupta palestiniană pentru libertate și autodeterminare.

Rezultatul războiului lansat de Israel a fost, pentru mulți dintre cetățenii și susținătorii săi, „împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu”.

Adăugarea a 44% din teritoriul alocat de Planul de partiție al ONU din 1947 pentru un stat palestinian, la cele 56% rezervate unui stat evreu, a marcat un nou început atât pentru Israel, cât și pentru palestinienii apatrizi.

În 20 de ani de la recunoașterea ca stat independent, Israelul a început o ocupație care avea să devină cea mai lungă din istoria contemporană, ajunsă astăzi la 55 de ani.

Palestinienii din teritoriile palestiniene ocupate au fost supuși unei ocupații militare israeliene brutale, precum și activităților coloniști evrei înarmați, pentru care victoria lui Israel a fost „opera lui Dumnezeu” și o licență de a coloniza pământul pe care ei cred că le-a fost „promis”.

Guvernul militar deja represiv al Israelului asupra palestinienilor care trăiau în granițele sale nedeclarate a fost extins în Cisiordania și Gaza. Foarte curând, o matrice de control și dominație, care include puncte de control, permise și demolări de case, a fost impusă asupra vieților a milioane de palestinieni aflați sub ocupația israeliană.

Pentru palestinieni, combinația dintre înfrângerea arabă din timpul „Războiului de șase zile”, eșecul repetat al comunității internaționale de a le proteja drepturile și colonizarea totală a Palestinei de către Israel, a determinat o reevaluare serioasă a situației lor.

După ce au asistat la inutilitatea de a se baza pe alții pentru a pune capăt nedreptății de care suferiseră timp de decenii, ei au început să se organizeze politic în încercarea de a inversa pierderile din 1948 și de a pune capăt mizeriei și apatridiei lor.

În anii care au urmat Naksa, comunitățile palestiniene din taberele de refugiați și din diaspora au început să se organizeze politic și social.

Astfel de activități ale societății civile au dus la formarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OLP), aflată sub controlul mișcării seculare Fatah, aceasta câștigând recunoașterea de către Israel și aliații săi ca „unicul reprezentant al poporului palestinian”.

Această fază a procesului politic s-a încheiat cu semnarea Acordurilor de la Oslo în 1994, oferind palestinienilor din Cisiordania și Fâșia Gaza „aranjamente interimare de autoguvernare”.

Dar, la câteva decenii după ce Arafat și Rabin și-au dat mâna pe gazonul Casei Albe, Israelul nu a permis statului palestinian să se nască. Iar Acordurile de la Oslo, acum expirate, continuă să slăbească speranțele unui stat palestinian.

Negocierile privind statutul final dintre liderii palestinieni și israelieni au eșuat în mod repetat. Conducerea palestiniană a acuzat Israelul că nu le oferă un stat viabil, ci mai degrabă o entitate necontiguă, lipsită de resursele necesare și bazele unui stat funcțional.

Pe măsură ce negocierile sunt blocate, palestinienii apelează din ce în ce mai mult la instanțele internaționale pentru asistență. Israelul a continuat să-și extindă coloniile sale ilegale în Cisiordania ocupată, ba chiar a încercat anexarea sa pe de-a întregul, subminând toate compromisurile făcute de liderii palestinieni în timpul negocierilor de la Oslo.

Între timp, cele mai mari organizații pentru drepturile omului au publicat rapoarte documentate care evidențiază ceea ce palestinienii susțin de decenii: Israelul este un stat apartheid.

Mai întâi, în ianuarie 2021, B’tselem, cel mai mare grup israelian pentru drepturile omului, a publicat raportul intitulat „Un regim de supremație evreiască de la Râul Iordan până la Marea Mediterană: Acesta este apartheid”.

A urmat, la 27 Aprilie 2021, Human Rights Watch cu raportul „Un prag depășit. Autoritățile israeliene și crimele de apartheid și persecuție”.

La 1 Februarie 2022, raportul Amnesty International de aproximativ 300 de pagini cu privire la tratamentul la care sunt supuși palestinienii, „Apartheid-ul Israelului împotriva palestinienilor: sistem crud de dominație și crimă împotriva umanității”, a creat o undă de șoc pe care a resimțit-o întreagă comunitate internațională, ridicând lupta globală pentru drepturile poporului palestinian față în față cu regimul suprematist israelian.

La 25 martie 2022, la Geneva, raportul scris, privind regimul de apartheid impus de Israel palestinienilor, al expertul juridic Michael Lynk, raportor al Consiliului pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite, a fost dezbătut și publicat pe website-ul ONU și va înscris în evidențele UNHRC.

Lupta pentru libertate, justiție și pace în teritoriul cuprins întreRâul Iordan și Marea Mediterană al Palestinei istorice este la doar un pas de a fi câștigată, în ciuda brutalității regimului suprematist israelian și a diverselor metode de intimidare – a activiștilor pentru drepturile omului și a cetățenilor care susțin drepturile umane ale palestinienilor – folosite de guvernele occidentale care, încă, protejează statul apartheid israelian.

Un alt copil palestinian a fost executat de forțele apartheidului israelian

Zidul Berlinului, construit în 1961 și dărâmat în 1989, ar trebui să ne amintească că zidurile nu funcționează. Deci, când vom dărâma Zidul Apartheidului?

Soldat al fostei RDG cărând corpul unui cetățean est-german ucis în tentativa sa de a trece de partea cealaltă a Zidului Berlinului

Această escaladare tulburătoare a numărului de copii palestinieni uciși de forțele israeliene trebuie să-i încurajeze pe liderii politici mondiali la acțiune.

Mohammad Odeh Sadaqa, în vârstă de 16 ani, a fost împușcat în spate. Cum poate un copil care fuge de soldații israelieni să reprezinte o amenințare pentru viața acestora?

De fiecare dată când un copil palestinian este ucis de forțele israeliene, ne întrebăm: va fi acesta copilul care va forța, în cele din urmă, comunitatea internațională să nu mai fie complice la încălcările dreptului internațional ale Israelului?

Odeh a fost împușcat cu muniție reală în spate de forțele israeliene în jurul orei 16:00, pe 2 iunie în satul ocupat Al-Midya, situat la vest de Ramallah, în Cisiordania ocupată, conform documentației colectate de Defense for Children International – Palestine.

El se juca cu un grup de prieteni lângă „Zidul de Separare”, când forțele apartheidului israelian desfășurate în zonă au deschis focul asupra lor. Odeh nu reprezenta vreun pericol pentru soldații care l-au împușcat și nici nu existau confruntări în momentul uciderii sale.

În timp ce încercau să fugă de soldați, Odeh a fost lovit în spate cu un singur glonț care i-a lovit inima și i-a ieșit prin piept. El a fost transportat la Spitalul Ramallah într-o mașină privată, unde a fost declarat decedat la scurt timp după sosire.

„Impunitatea forțelor israeliene este pe deplin afișată, deoarece copiii palestinieni continuă să fie ținte, iar comunitatea internațională nu are nimic de oferit în afară de cuvinte goale”, a declarat Ayed Abu Eqtaish, director de program la DCIP.

„Copiii palestinieni vor continua să fie vizați. Ei vor continua să fie uciși ilegal, cu impunitate, fără justiție reală și responsabilitate.”

Odeh mergea spre o zonă cunoscută sub numele de Waar Al-Bata, situată la aproximativ 100 de metri de casa lui, unde stăteau el și prietenii. Palestinienii din zonă au auzit împușcăturile și s-au dus în zonă pentru a-l ajuta pe Odeh, dar forțele israeliene au tras și asupra lor.

După aproximativ 20 de minute, au reușit să ajungă la Odeh și să-l transporte la un centru medical din satul Ni’lin din apropiere. Nu era nicio ambulanță sau medic de serviciu la centrul medical, așa că s-au îndreptat către Spitalul Ramallah.

La jumătatea drumului spre Ramallah, i-a întâmpinat o ambulanță. Odeh și-a pierdut cunoștința în timp ce se afla în aceasta, iar medicii nu au reușit să-l resusciteze la sosirea la Spitalul Ramallah.

Conform dreptului internațional, forța letală intenționată este justificată numai în circumstanțe în care există o amenințare directă la viață sau de vătămare gravă. Cu toate acestea, investigațiile și dovezile colectate de DCIP demonstrează că, în mod regulat forțele israeliene folosesc forța letală împotriva copiilor palestinieni în circumstanțe care pot echivala cu crime extrajudiciare sau intenționate.

„Zidul de Separare” de 700 de kilometri, construit de Israel în 2002 din „motive de securitate”, este considerat ilegal de Curtea Internațională de Justiție (CIJ), organismul juridic al ONU.

Odeh este al 14-lea copil palestinian împușcat și ucis de forțele israeliene în 2022, conform documentației colectate de DCIP. În 2021, cel mai mortal an pentru copiii palestinieni din 2014, forțele militare israeliene și coloniștii înarmați au ucis 78 de copii palestinieni.

În luna mai a anului curent, forțele israeliene i-au împușcat și ucis pe:

  • Zaid Mohammad Said Ghunaim, în vârstă de 14 ani, pe 27 mai, în orașul ocupat Al-Khader din Cisiordania, situat la sud-vest de Betleem;
  • Ghaith Mohammad Rafiq Ziad Yamin, în vârstă de 16 ani, în jurul orei 1:30 a.m., pe 25 mai, lângă Qabr Yusuf (mormântul lui Iacov), la est de orașul ocupat Nablus din Cisiordania;
  • Amjad Walid Hussein Fayed, în vârstă de 16 ani, împușcat cu muniție reală în piept de forțele israeliene în jurul orei 2:30 a.m., pe 21 mai, în orașul ocupat Jenin din Cisiordania;
  • Thaer Khalil Mohammad Maslat, în vârstă de 16 ani, cu muniție reală, pe 11 mai, în orașul ocupat Al-Bireh din Cisiordania, la scurt timp după ce acesta a părăsit școala;
  • Motasem Mohammad Taleb Atallah, în vârstă de 17 ani, în colonia Tekoa, exclusiv evreiască, situată lângă Betleem, după ce acesta ar fi intrat cu un cuțit în colonie.
  • Shawkat Kamal Shawkat Abed, în vârstă de 17 ani, a cedat în urma rănilor sale pe 15 aprilie, după ce forțele israeliene l-au împușcat în abdomen lângă Jenin;
  • Qusai Fuad Mohammad Hamamra, în vârstă de 16 ani, în Husan, lângă Betleem, pe 13 aprilie;
  • Mohammad Hussein Mohammad Qassim a cedat rănilor pe 11 aprilie, la o zi după ce forțele israeliene l-au împușcat în Jenin;
  • Sanad Mohammad Khalil Abu Atiya pe 31 martie la Jenin, în timp ce acesta se apropia de un bărbat rănit în încercarea de a-i acorda ajutor;
  • Nader Haitham Fathi Rayyan, în vârstă de 16 ani, a fost ucis de forțele israeliene în fața intrării în tabăra de refugiați Balata, situată la sud-est de Nablus, pe 15 martie;
  • Yamen Nafez Mahmoud Khanafseh în Abu Dis, la est de Ierusalim, pe 6 martie;
  • Mohammad Rezq Shehadeh Salah, în vârstă de 13 ani, pe 22 februarie, în Al-Khader, la sud-vest de Betleem;
  • Mohammad Akram Ali Taher Abu Salah, în vârstă de 16 ani, cu muniție reală, de lunetist israelian, pe 13 februarie, în timp ce forțele israeliene se desfășurau în satul Silat Al-Harithiya, lângă Jenin, în nordul Cisiordaniei ocupate.

Zidul Berlinului, construit în 1961 și dărâmat în 1989, ar trebui să ne amintească că zidurile nu funcționează.

Deci, când vom dărâma Zidul Apartheidului?

Sursa: Defense for Children International – Palestine

„Israelul este un stat de apartheid – din punct de vedere juridic, politic și moral”

Guvernele occidentale trebuie să adere în mod real la propriile standarde și să pună în aplicare legea internațională pentru a pune capăt apartheidului Israelului împotriva palestinienilor, au declarat mai multe grupuri pentru drepturile omului la un eveniment organizat de International Centre of Justice for Palestinians (ICJP) la Londra.

Inacțiunea internațională cu privire la crimele Israelului împotriva palestinienilor se datorează lipsei de voință politică în rândul guvernelor occidentale, au declarat reprezentanții mai multor organizații pentru drepturile omului.

Liderii Amnesty International, Human Rights Watch, Al Haq, Democracy in the Arab World Now (DAWN) și B’TSelem au vorbit despre concluziile lor la o discuție intitulată „Răspunsul la apartheid în Israel și în teritoriile palestiniene ocupate; obligațiile Regatului Unit conform dreptului internațional”, găzduit de Centrul Internațional de Justiție pentru Palestinieni din Londra.

De ce Israelul este acuzat de crima de apartheid a fost explicat de reprezentanții grupurilor pentru drepturile omului. Pe scurt, există trei componente ale desemnării apartheid conform dreptului internațional: existența unui regim de dominație rasială de la râu la mare în Palestina istorică, utilizarea violenței pentru a menține acel regim și legislația instituită menită de a păstra regimul de dominație rasială. Consensul dintre toate principalele grupuri pentru drepturile omului este că Israelul îndeplinește toate cele trei condiții.

Tema comună în remarcile vorbitorilor principali a fost impunitatea Israelului. În ciuda consensului dintre marile grupuri pentru drepturile omului, guvernele occidentale au fost reticente – dacă nu ostile – față de constatările lor. Nimeni, însă, nu a contestat faptele rapoartelor sau a explicat de ce contestă concluzia.

„Dacă legea este suficient de puternică pentru a apăra palestinienii, este suficient de puternică pentru a apăra pe oricine” a spus Selma Dabbagh, Chief Operating Officer al ICJP. „Încheierea ocupației ilegale și a regimului de apartheid ale Israelului constituie un test major pentru comunitatea internațională”.

Ei au subliniat necesitatea conștientizării și a sprijinului public internațional privind situația palestinienilor pentru a exercita presiuni asupra propriilor guverne pentru a ajuta la stoparea apartheidului israelian.

Directorul executiv al B’Tselem, Hagai El-Ad, a început prima dintre cele șase prezentări principale. El a vorbit despre faptele și circumstanțele care au condus la desemnarea Israelului ca stat de apartheid de către grupul de drepturi. „Nu există nici măcar un centimetru pătrat în care evreii și palestinienii să fie egali”, a spus El-Ad, descriind regimul de apartheid al Israelului.

„Politica supremației evreiești este pretutindeni”, a continuat el, explicând că în teritoriul dintre Râul Iordan și Marea Mediterană, cunoscut sub numele de Palestina istorică, există o „realitate unică, controlată de un singur regim”, care comite – indubitabil, a subliniat – crima de apartheid.

Recunoașterea ocupației Israelului ca apartheid de către Organizația Națiunilor Unite și grupurile pentru drepturile omului înseamnă că „statele au obligația de a coopera pentru a pune capăt acesteia”, a declarat Solomon Sacco, director adjunct al programului de drept și politici la Amnesty International.

„Dacă guvernele noastre ar dori ca acest lucru să se termine, nu ar fi deloc dificil”, a spus el.

Directorul executiv al DAWN, Sarah Leah Whitson, a spus că „Israelul își exportă tacticile autoritare de represiune în țările noastre” pentru a-și pedepsi criticii din străinătate.

„Am intrat acum într-o etapă în care propriile noastre guverne trebuie să aleagă între interesele guvernului israelian de a-și păstra impunitatea cu orice preț și interesele, drepturile și libertățile noastre – ale propriilor cetățeni.”

„Nu numai că guvernele noastre nu reușesc să susțină normele imperative ale dreptului internațional continuând relațiile cu Israelul, dar își subminează propria identitate democratică liberală pentru a păstra legăturile cu statul de apartheid”, a spus Whitson. „Deși faptele, legea și opinia publică converg către practica Israelului de apartheid, guvernele occidentale adoptă legi iliberale și pun în pericol principiul de bază al libertății de exprimare, încercând să reducă la tăcere criticii Israelului”, a explicat ea.

„Marea Britanie și SUA trebuie să aleagă să păstreze interesul Israelului sau al propriilor cetățeni”, a spus Whitson, avertizând asupra amenințării reprezentate de definiția antisemitismului extrem de controversată a Alianței Internaționale pentru Comemorarea Holocaustului (IHRA).

Mai multe entității politice și guverne au adoptat definiția. Șapte dintre cele unsprezece exemple din IHRA confundă, tendențios, critica Israelului cu rasismul anti-evreiesc. Adoptarea definiției IHRA va avea un efect de înghețare a libertății de exprimare.

„Cât costă apărarea apartheidului israelian?”, întrebă Whitson. „Ce spune despre o societate dacă apelurile populare pentru egalitate în drepturi, justificate de dreptul internațional, declanșează represiunea guvernelor?”.

„Ne aflăm într-un moment unic în istoria Palestinei istorice”, a spus Omar Shakir, directorul Human Rights Watch pentru Israel și Palestina. „Rapoartele organizațiilor pentru drepturile omului reprezintă punctul de plecare într-un lung proces de demolare a regimului de apartheid israelian. Grupurile pentru drepturi și societatea civilă globală au o evaluare clară și împărtășesc aceeași hotărâre”.

„Încheierea regimului de apartheid israelian începe cu recunoașterea Israelului pentru ceea ce este, și numirea crimelor cu onestitate și diagnosticarea corectă a problemei”, a explicat Shakir. „O ocupație de 55 de ani nu este temporară. Negarea drepturilor nu este doar o ocupație. Reprimarea structurală nu este un conflict”.

„Un singur sistem conceput să se privilegieze unul asupra celuilalt, un regim de apartheid, nu este o democrație. Așazisele negocieri de pace, eșuate, nu a făcut nimic altceva de-a lungul deceniilor decât să mascheze crima de apartheid comisă de Israel”.

Shawan Jabarin, directorul executiv al Al Haq, a spus că națiunile occidentale cunosc bine situația de la fața locului și ar trebui să își implementeze în mod constant propriile standarde în toate conflictele și autorii crimelor împotriva umanității.

„Apartheid-ul este doar una dintre numeroasele crime pe care Israelul le-a comis de-a lungul deceniilor în preluarea Palestinei”, a susținut Shawan Jabarin, directorul executiv al Al-Haq. „Pe lângă crima de păstrare și menținere a unui stat rasist care urmărește supremația evreiască, purificarea etnică și colonialismul de tip settler care vizează existența palestiniană sunt celelalte încălcări ale dreptului internațional comise de către Israel.”

El s-a referit și la ipocrizia guvernelor occidentale pentru sancționarea Rusiei pentru invazia sa în Ucraina, dar ignorând, în același timp, ocupația poporului palestinian, de decenii, de către Israel.

„Când te uiți la situația din Ucraina, o privesc ca pe o oportunitate de a crește gradul de conștientizare despre Palestina. Guvernele occidentale folosesc împotriva Rusiei toate lucrurile pe care noi le-am cerut tot timpul – impunerea de sancțiuni și nu doar la nivel economic, ci și la nivel diplomatic, împotriva Israelului”.

Care este responsabilitatea guvernelor atunci când o țară încalcă un principiu fundamental al dreptului internațional cunoscut sub numele de normă imperativă? Solomon Sacco, de la Amnesty International, a oferit un răspuns. El a explicat că, atunci când o țară încalcă o normă imperativă, cum ar fi prin practica sclaviei, genocidului, torturii și apartheidului, statele lumii au obligația de a acționa. Nu este permisă nicio derogare, iar statele sunt obligate să își înceteze sprijinul față de un guvern acuzat de încălcarea normelor imperatorii. Sacco a cerut tuturor statelor să-și îndeplinească obligația conform dreptului internațional și să nu fie complice la menținerea unui regim care comite crima de apartheid.

Cu toate acestea, Solomon Sacco a subliniat că, în perspectivă, există speranță:

„Când vorbim cu guvernele occidentale, nu există răspunsuri logice, legale și morale la cercetările noastre. Și acesta este un loc foarte bun pentru a fi activi. Mai avem multe de trecut până să obținem voință politică – iar asta înseamnă campanie, înseamnă educație, înseamnă advocacy”.

„Este o luptă lungă, dar vom ajunge acolo”.

Fostul șef al Al Jazeera, Wadah Khanfar, a criticat mass-media occidentală pentru eșecul de a raporta sincer despre realitatea brutală a ocupației ilegale a Israelului.

Acum președinte al Forumului Al Sharq, Khanfar acuză mass-media că este complice la o mușamalizare pentru a ascunde realitatea regimului de apartheid israelian sub „straturi de minciuni, fabricație și ipocrizie”.

Wadah Khanfar a adus un omagiu jurnalistei Shireen Abu Akleh, care a fost ucisă de un lunetist israelian și a îndemnat mass-media să raporteze cu onestitate despre „adevărul crud al regimului de apartheid care îi dezumanizează pe palestinieni”.

„Hegemonia occidentală a creat impunitatea Israelului. Israelul este un stat de apartheid din punct de vedere juridic, politic și moral”, a subliniat acesta.

„O văd pe Razan în ochii fiecărui tânăr palestinian”

Razan al-Najjar a fost o asistentă medicală palestiniană care a fost ucisă de forțele militare ale apartheidului israelian în timp ce făcea voluntariat ca paramedic în timpul protestelor de la gardul Ghetoului Gaza, din 2018. Armata apartheidului a negat mai întâi că a fost vizată, dar grupul israelian pentru drepturile omului B’Tselem a spus că al-Najjar a fost împușcată intenționat.

Razan al-Najjar, 13 septembrie 1997 – 1 iunie 2018

„În ziua în care Marele Marș al Întoarcerii a început, anul trecut, am fost surprinsă să văd că fiica mea și-a îmbrăcat uniforma albă și mi-a spus cu hotărâre: ‘Voi participa la Marșul Întoarcerii. Cu toții avem datoria de a rezista în mod pașnic ocupației și terorii, pentru a ne recâștiga drepturile uzurpate. Trebuie să rămânem puternici și să avem o voință de fier pentru a ne salva poporul’.

Fiica mea avea 20 de ani. Viața ei scurtă a fost constrânsă în limitele stricte impuse de Israel Fâșiei Gaza, trăind trei agresiuni militare israeliene extrem de brutale care au rănit și au ucis mii de palestinieni nevinovați. Razan era o tânără vibrantă, plină de speranță și generoasă.

Ea a aspirat să fie doctor. Dar șomajul prelungit al soțului meu și condițiile noastre economice precare rezultate din blocada israeliană, au lipsit-o de oportunitatea de a-și urma acest vis după liceu. Totuși, ea nu a renunțat; in schimb, a studiat asistența medicală si a urmat mai multe cursuri intensive, in care a excelat. Ea a întins mâna către cei bolnavi și răniți de pretutindeni, oferindu-le servicii de asistență medicală pro bono.

Și-a vândut un inel și telefonul mobil și a cumpărat materiale medicale pentru a oferi răniților asistență medicală, deși noi acasă aveam nevoie urgentă de bani. Rolul lui Razan în marșuri a fost să salveze și să evacueze protestatarii răniți.

Ea visa să se întoarcă în satul nostru, Salamah din Jaffa, de unde am fost expulzați forțat în 1948, și credea în realizarea unui stat independent, suveran, al Palestinei.

Întrebarea pe care adesea mi-o pun mie însămi este: Ce crimă a comis fiica mea, purtând uniforma albă de paramedic și încercând să-i salveze pe răniți, astfel încât a fost împușcată în piept de către un lunetist israelian? Care este poziția organizațiilor pentru drepturile omului și a comunității internaționale față de masacrele Israelului și încălcările continue ale convențiilor internaționale?

Razan a plătit cu viața pentru idealurile sale. Povestea ei este dovada încercărilor continue ale Israelului de a ucide visele tineretului palestinian.

O văd pe Razan în ochii fiecărui tânăr palestinian.”

Sabreen Juma’a al-Najjar

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe