„Acum, după ce s-a întâmplat aici, sute de coloniști evrei știu ce este un pogrom. Nu din perspectiva victimelor, ci a celor care au comis această atrocitate.”
O delegație formată din reprezentanți ai țărilor UE în Palestina și diplomați de rang înalt din alte de țări a vizitat vineri orașul Huwara, situat la sud de Nablus, unde a examinat mai multe case și facilități care au fost incendiate de coloniștii evrei și a ascultat mărturiile palestinienilor despre atacurile asupra lor și asupra proprietăților lor.
Reprezentantul Uniunii Europene (UE) în Palestina, Sven Kuhn von Burgsdorff, a condamnat atacurile coloniștilor asupra orașelor și satelor de la sud de Nablus, declarând: „Am făcut apeluri directe ample autorităților israeliene (de ocupație, n.n.) pentru a opri ceea ce se întâmplă pe teren dar, din păcate, această intervenție s-a lăsat așteptată”. Cu toate acestea, a adăugat el, echipa sa va continua eforturile pentru a opri aceste incidente și a preveni astfel de atacuri împotriva palestinienilor.
Reprezentantul UE a cerut, de asemenea, despăgubiri pentru victimele acestor atacuri și a declarat că vizita delegației sale: „Este un mesaj de solidaritate din partea comunității internaționale cu oamenii din Hawara și satele învecinate”.
Directorul general al B’Tselem, Hagai El-Ad, a spus că atacurile coloniștilor sunt sponsorizate de guvernul israelian, întrucât guvernul le oferă imunitate pentru a-și continua atacurile, fie în Hawara, fie în alte zone din teritoriile palestiniene ocupate, numindu-le rezultatul „deceniilor de opresiune, ocupație și apartheid israeliene”.
„Acum, după ce s-a întâmplat aici duminică seara, sunt sute de coloniști evrei care știu ce este un pogrom. Nu din perspectiva celor care au suferit, ci a celor care au comis această atrocitate”, a declarat acesta.
Primarul din Hawara, Moeen Dmaidi, a spus că ceea ce a văzut Hawara pe parcursul a două zile de atacuri a fost fără precedent și a avut loc sub protecția armatei de ocupație israeliene.
Orașul a fost martor la o serie de atacuri în desfășurare, care au dus la distrugeri mari de proprietăți și dotări, pe lângă impactul psihologic și de sănătate asupra cetățenilor. Dmaidi și-a exprimat speranța că va fi asigurată protecția cetățenilor din Hawara și satelor învecinate și că vor asista la pași serioși pe teren în acest sens.
Delegația a vizitat, de asemenea, satul Za’tara, la sud de Nablus, și a oferit condoleanțe familiei martirului și lucrătorului umanitar Sameh Aktash, care a fost ucis în atacul coloniștilor evrei, duminica trecută, la doar câteva zile după ce acesta s-a întors din Turcia, unde a ajutat la salvarea victimele cutremurelor de la începutul lunii februarie.
Adresându-se copiilor martirului, Burgsdorff a declarat: „Moartea lui Aktash a fost un eveniment tragic. Fiți mândri de ceea ce a făcut tatăl vostru și trebuie să continuați să păstrați moștenirea sa și moștenirea familiei voastre”.
În continuare, SUA și aliații săi occidentali folosesc limbajul orwellian: actele de rezistență ale populației palestiniene împotriva regimului de ocupație și apartheid sunt numite acte de „terorism”, iar actele de terorism desfășurate de către sau cu susținerea guvernului israelian sunt numite „violențe regretabile”.
Peste 30 de case palestiniene din Huwara și Burin au fost arse complet, din temelii. Deasemenea, coloniștii au incendiat și zeci de vehicule palestiniene. „Nu am văzut niciodată un astfel de atac”, a declarat Ghassan Douglas, un oficial palestinian care monitorizează coloniile israeliene din regiunea Nablus.
Președintele palestinian Mahmoud Abbas a condamnat „actele teroriste comise de coloniști sub protecția forțelor de ocupație” și a declarat că „Guvernul israelian este pe deplin responsabil”.
Neil Wigan, ambasadorul Regatului Unit în Israel, condamnat și el atacurile coloniștilor fanatici israelieni: „Israelul ar trebui să abordeze violența coloniștilor, cei responsabili trebuie aduși în fața justiției”.
Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Ned Price, a comentat evenimentele care au avut loc duminică în Cisiordania spunând că SUA „condamnă violențele de astăzi, inclusiv atacul «terorist» prin care au fost uciși doi israelieni și «violența» coloniștilor care a dus la uciderea unui palestinian, rănirea altor peste 100 și distrugerea proprietăților palestiniene”.
Între timp, UE a spus că este „alarmată de violența de astăzi” din Huwara și a spus că „autoritățile din toate părțile trebuie să intervină acum pentru a opri acest ciclu nesfârșit de violență”.
Dar, conform dreptului internațional, rezistența populației ocupate împotriva ocupanților este legală, iar pedeapsa colectivă constituie crimă de război, asemenea transferului de populație și construcției de colonii de către puterea ocupantă in teritoriile ocupate
Mai mult, rapoartele ONU, Amnesty Internațional, Human Rights Watch și B’tselem susțin și documentează faptul că, de la înființarea sa, în 1948, și până în prezent, Israelul a impus populației palestiniene un regim de apartheid, care constituie una dintre cele mai grave crime împotriva umanității.
Răspunzând sesizării Solidaritate România-Palestina, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) a sancționat postul public de televiziune TVR1 cu somație publică. Sancțiunea aplicată de CNA ne-a fost comunicată astăzi, fiind anterior publicată pe website-ul instituției și pe Facebook.
Ca urmare a sesizării dumneavoastră, înregistrată la CNA cu nr. 605/19.01.2023, vă comunicăm următoarele:
Întrunit în ședința publică din 16.02.2023, Consiliul Național al Audiovizualului a analizat raportul de monitorizare întocmit de direcția de specialitate pentru rubrica „Sport” din emisiunea matinală „3 Ceasuri Bune”, difuzată de postul TVR 1 în data de 07.12.2022.
Emisiunea matinală este prezentată de Maria Olaru și Bogdan Muzgoci, iar în cadrul rubricii de sport a avut loc intervenția în direct a reporterului Narcis Popescu, la care vă referiți în sesizarea dumneavoastră.
Membrii Consiliului au vizionat secvențe relevante pentru aspectele semnalate și au audiat punctul de vedere exprimat de reprezentanțul postului, care a precizat că a doua zi s-a luat legătura cu ambasada și s-au făcut rectificările necesare.
La finalul dezbaterilor, Consiliul a decis să sancționeze postul TVR 1 cu somație publică, deoarece nu a ținut cont de prevederile art. (3) alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, conform cărora „Toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor”.
Apreciem și felicităm CNA pentru sancțiunea aplicată, deși cea mai mică. În același timp, regretăm că Președintele Director-General al Televiziunii Române nu a fost capabil să sancționeze aberațiile jurnalistului TVR1, în urma sesizării noastre directe a instituției.
În contextul în care extrema dreaptă își face din ce în ce mai mult simțită prezența și în România, devenind un curent principal, sperăm ca pe viitor conducătorii instituțiilor publice să fie mai responsabili față de astfel de derapaje.
Numai formarea unui singur stat decolonizat care să cuprindă întregul teritoriu al Palestinei istorice poate pune capăt colonialismului suprematist israelian.
În campania electorală, Benjamin Netanyahu-Mileikowsky a postat pe contul său de Twitter un videoclip electoral Likud în care apare o hartă a întregului teritoriu al Palestinei istorice sub cuvintele „un singur stat”.
Nu a fost prima dată când un politician israelian proeminent și-a exprimat în mod public viziunea „Marelui Israel” – un stat național evreiesc care este suveran între râul Iordan și Marea Mediterană, inclusiv teritoriile palestiniene. De fapt, astfel de declarații sunt atât de comune în campaniile electorale israeliene încât tweetul lui Netanyahu nu a generat nicio reacție serioasă pe arena internațională.
Dar observatorii internaționali nu au rămas tăcuți în legătură cu această odă a lui Netanyahu către „Marele Israel” pur și simplu pentru că au văzut-o ca o fanfașă electorală menită să aducă voturi către Likud. Ei au ignorat tweet-ul pentru că sunt conștienți de mult timp că Israelul vrea să-și extindă suveranitatea asupra întregii Țări Sfinte.
Într-adevăr, în timp ce mulți încă folosesc ocazional retorica goală de „salvare a soluției celor două state înainte de a fi prea târziu”, niciun observator serios nu crede că crearea unui stat palestinian suveran este un obiectiv real al Israelului sau al oricărei puteri din lumea hegemonică, precum Statele Unite sau Regatul Unit.
Astăzi, „soluția celor două state” nu este altceva decât o distragere a atenției. Este un mit folosit de Israel, dar și de sponsorii săi, pentru a distrage atenția de la eforturile sale de a face din visul „Marelui Israel” o realitate. Acțiunile Israelului, de la extinderea necruțătoare a coloniilor până la dezumanizarea sistematică a palestinienilor, arată clar că nu are nicio intenție de a permite vreodată formarea unui stat palestinian suveran.
Pe baza a ceea ce face Israelul, nu a ceea ce spune Hasbara sa, există doar două căi posibile de înaintare față de status quo-ul actual: formarea unui singur stat de apartheid pe întreg teritoriul Palestinei istorice, în care doar o mână de palestinieni trăiesc ca cetățeni de clasa adoua, sau unul decolonizat, în care toți cetățenii se bucură de drepturi și libertăți egale, indiferent de originea lor etnică și religioasă.
Nu este greu de imaginat cum s-ar derula primul scenariu. Domnia apartheidului a fost o caracteristică definitorie a coloniilor de tip settler precum Israelul de-a lungul istoriei.
Pe scurt, colonialismul de tip settler este un tip de colonialism care funcționează prin înlocuirea unei populații indigene cu o societate de coloniști care, în timp, își dezvoltă o identitate națională și pretinde suveranitatea asupra pământului colonizat.
Pentru a-și atinge scopul de a deveni pe deplin suverani asupra pământului pe care l-au colonizat, coloniștii expulzează sau elimină mai întâi cât pot de mult din populația indigenă. Ei stabilesc apoi un sistem de segregare, sau apartheid, pentru a-și consolida supremația asupra indigenilor care au rămas în teritoriile colonizate. Astfel de sisteme de segregare nu numai că asigură existența unei ierarhii juridice și sociale între coloniști și popoarele indigene ale pământului, dar și criminalizează practica sau chiar simpla mențiune a suveranității indigene.
Astăzi, este greu să negi că Israelul este un stat de apartheid. Palestinienii care trăiesc sub dominația israeliană, inclusiv cei care dețin pașapoarte israeliene, nu se bucură de drepturi de cetățenie depline. Legea statului național a Israelului arată clar că nu este un stat pentru toți cetățenii și rezidenții săi, ci „statul național al poporului evreu”.
Proiectul colonial din Palestina istorică, totuși, pare încă a nu fi finalizat. După cum subliniază în mod repetat Netanyahu și noua să clică de oportuniști în mesajele lor politice, Israelul vrea să conducă întreaga Palestină istorică, menținând în același timp o populație majoritară evreiască. Pentru ca acest lucru să se întâmple, majoritatea palestinienilor vor trebui expulzați din teritoriile în care trăiesc în prezent, doar câțiva rămânând în urmă. Numai atunci Israelul își poate extinde pe deplin suveranitatea asupra întregului pământ și își poate continua să se autointituleze „stat-națiune evreiesc”.
Prin urmare, este corect să spunem că actualul apartheid israelian, oricât de devastator ar fi, este doar o parte a unui proiect mai amplu.
Israelul își extinde deja așezările ilegale existente în Teritoriile Palestiniene și construiește altele noi într-un ritm fără precedent. Pe măsură ce coloniștii înlătură palestinienii din casele lor în mod regulat și le interzic chiar și să intre în cartierele proprii, Israelul se apropie încet de visul său al „Marelui Israel”.
Toate acestea ridică o întrebare: există o altă expulzare violentă în masă a palestinienilor la orizont? Sunt aceste colonii și alte eforturi de dezumanizare a palestinienilor un preludiu la un eveniment și mai terifiant?
Mulți din comunitatea internațională, inclusiv unii intelectuali palestinieni proeminenți, cred că o expulzare în masă violentă, precum cea pe care palestinienii au experimentat-o în 1948, nu este o posibilitate reală. Ei susțin că Israelul nu ar îndrăzni să comită din nou o astfel de crimă împotriva umanității în secolul XXI.
Dar de-a lungul istoriei, multe expulzări în masă, genocide și alte acte de purificare etnică în masă au fost o surpriză pentru majoritatea observatorilor. În anii 1920 și 1930, de exemplu, aproape nimeni din afara Palestinei nu se aștepta ca acțiunile sioniste din Europa și Orientul Mijlociu să deschidă calea expulzării violente în masă a palestinienilor din patria lor doar câțiva ani mai târziu.
Israelul a sfidat legea internațională și a încălcat cele mai elementare drepturi ale omului ale palestinienilor cu impunitate de zeci de ani. Din 1948, nu a arătat niciodată vreun indiciu că este dispus să-și schimbe modul de operare. În orice caz, astăzi este mai agresiv decât oricând în eforturile sale de a dezumaniza palestinienii, de a le fura pământurile rămase și de a realiza visul „Marelui Israel”.
Mai mult decât atât, oameni ca Netanyahu vorbesc deschis despre dorința lor de a forma un singur stat cu majoritate evreiască pe întreg teritoriul. Așadar, este greu de negat că, dacă și când se vor materializa condițiile potrivite, constructul israelian nu va ezita să facă ceea ce este necesar, inclusiv să se angajeze într-o expulzare în masă a palestinienilor, pentru a-și extinde suveranitatea.
Acest lucru ne duce la al doilea scenariu posibil pentru viitorul Israel-Palestine: un singur stat decolonizat.
Deziluzia crescândă față de soluția celor două state, împreună cu eforturile aparente ale Israelului de a-și extinde dominația apartheid asupra tuturor teritoriilor palestiniene, a determinat mulți savanți și activiști palestinieni, precum și unele organizații și grupuri politice, să pledeze pentru crearea unui singur stat decolonizat în Palestina istorică.
Deși există mai multe modele propuse, majoritatea sugestiilor includ trei principii fundamentale:
Statul decolonizat și derasializat nu va mai fi definit ca exclusiv israelian/evreiesc și nici nu va ajunge să fie definit ca exclusiv palestinian.
Noul stat va acorda cetățenie egală tuturor locuitorilor pământului, indiferent de rasă, etnie, sex sau religie.
Toți refugiații palestinieni vor avea dreptul să se întoarcă în patria lor ca cetățeni cu drepturi depline.
Acesta este singurul scenariu care poate împiedica Israelul să-și îndeplinească visul de a înființa un singur stat de apartheid în Palestina istorică și să le permită tuturor locuitorilor acestor pământuri să-și trăiască viața în mod liber, pașnic și demn.
Deși numărul lor rămâne mic, unii israelieni – recunoscând calea distructivă pe care se află în prezent statul lor – cer, de asemenea, crearea unui stat unic decolonizat care să cuprindă atât teritoriile israeliene, cât și cele palestiniene. Cu siguranță, pentru ca acest vis să devină într-o zi realitate, mai mulți israelieni trebuie să-și pună sprijinul în spatele acestei propuneri.
Chiar și cu sprijinul mai multor israelieni, transformarea unui stat colonial de apartheid într-un stat decolonizat și democratic nu va fi ușoară. Drumul către decolonizare și un viitor comun israeliano-palestinian este plin de obstacole.
Construirea împreună a unui stat decolonizat va cere atât israelienilor, cât și palestinienilor să facă sacrificii. Le va provoca sentimentul de identitate, naționalitate, casă și istorie. Vor fi, fără îndoială, dezamăgiri, frustrări și conflicte. Unele vise vor rămâne nerealizate, unele obiective nu vor fi atinse și progresul va fi probabil lent.
Dar toate acestea sunt încă de preferat alternativei. Dacă Israelului i se permite să continue pe drumul pe care se află în prezent și să facă mai mulți pași spre eliminarea palestinienilor din patria lor și multe altele – vor fi cu toții blocați într-un vârtej de ură, violență și opresiune pentru ani care vor veni.
Astăzi, Israelul doar repetă cicluri istorice și traiectorii coloniale cunoscute. Așa că, știm cum se va termina povestea dacă nu acționăm acum: în mai multă violență și distrugere.
Calea către securitate și prosperitate durabilă, spre deosebire de ceea ce par să creadă mulți din Israel, nu este prin mai multă agresiune și segregare, ci prin decolonizare.
Dacă destui israelieni ajung să recunoască acest fapt, împreună cu palestinienii ei pot marca începutul unui nou capitol, plin de speranță, al istoriei lumii.
Mark Muhannad Ayyash s-a născut și a crescut în cartierul Silwan din Ierusalim, înainte de a emigra în Canada, unde acum este profesor de sociologie la Universitatea Mount Royal. Este autorul cărții „O hermeneutică a violenței” (A Hermeneutics of Violence). A publicat mai multe articole în reviste precum Interventions, European Journal of International Relations, Comparative Studies of South Asia, Africa and the Middle East și European Journal of Social Theory. A scris articole de opinie pentru Al-Jazeera, The Baffler, Middle East Eye, Mondoweiss, The Breach și Middle East Monitor. În prezent, scrie o carte despre suveranitatea colonială de tip settler în Palestina/Israel.
Înțelegerea „conflictului” ca luptă colonială ne permite să construim o cale structurată către o societate liberă pentru palestinieni și israelieni.
Foto credit: Activestills
Numele dat unui fenomen determină adesea modul în care poate fi înțeles și ce se poate face pentru a-l aborda. Din 1948, am vorbit despre „conflictul arabo-israelian”, care este exact doar în măsura în care se referă la războaiele majore, rivalitățile diplomatice și „războaiele murdare” mai mici dintre statele arabe și Israel. Dar această noțiune de „conflict” regional ascunde natura unui alt tip de luptă, care este catalizatorul cheie al conflictelor mai largi, precum și un fenomen politic propriu.
Pe de o parte a acestei lupte se află colonizarea Palestinei de către mișcarea sionistă, care a culminat în cele din urmă cu statul Israel, divizarea politică a Palestinei, o criză masivă a refugiaților și, din 1967, ocupație; iar pe de altă parte este rezistența palestiniană atât prin mijloace politice, cât și prin mijloace militare. Deși văzut de zeci de ani doar ca un element al jocurilor de putere regionale, de la Prima Intifada din 1987 am ajuns să vorbim despre ea mai precis ca „conflictul israelo-palestinian”.
Lupta colonială, însă, cu greu poate fi considerată un „conflict”. Desigur, generează conflict între uzurpatorii coloniști și populația indigenă, dar colonialismul este un proces unilateral. Nu este vorba de două „părți” care intră într-o confruntare violentă pentru interese sau agende diferite, ci un actor puternic care invadează teritoriul unui alt popor fie pentru a-l exploata, fie pentru a-l prelua. Nu există simetrie de putere sau responsabilitate.
La rândul lor, nativii sunt victimele care nu aveau niciun motiv să lupte înainte de invazia colonială; ele sunt în esență irelevante pentru scopurile coloniștilor. Indigenii pot fi exploatați ca muncă forțată, dar sunt dispensabili: alte surse de muncă, sclavii, muncitorii angajați sau alți coloniști îi pot înlocui cu ușurință.
În colonialismul de tip settler, pe care sionismul îl reprezintă, nativii sunt destinați să fie eliminați fie fizic, fie prin strămutare și marginalizare. Prin urmare, este mai corect să descriem o situație colonială ca o invazie asimetrică care întâmpină o rezistență inevitabilă.
De ce contează asta? Semantica poate părea banală, dar cuvintele pe care le folosim determină modul în care vedem lucrurile. Paradigma conflictului transformă o situație colonială cuprinzătoare, preexistentă, într-o simplă luptă pentru „încheierea ocupației”. Într-adevăr, paradigma juridică care stă la baza Rezoluției ONU 242 reduce un proiect colonialist la o problemă limitată de control militar asupra a 22% din Palestina istorică. Fie că se caută o soluție cu două state, o confederație sau un stat „evreiesc”, o abordare de „rezolvare a conflictelor” nu abordează nevoia mai largă de decolonizare.
O perspectivă colonială a coloniștilor restaurează problema originală și de bază a așezărilor care a început la sfârșitul secolului al XIX-lea – una care își afirmă pretenția asupra întregii țări Palestinei. Acest lucru nu înseamnă că teritoriile palestiniene ocupate nu sunt ocupate conform dreptului internațional, ci că ocupația este o problemă secundară care trebuie abordată în contextul unui proces mai larg de decolonizare, inclusiv al dreptului refugiaților palestinieni de a se întoarce.
Lecții din colonialismul de tip settler
Deoarece paradigma conflictului invocă noțiunea de „părți”, rezoluțiile tind să se concentreze pe negocieri tehnice în care fiecare parte, prin compromis sau predare, încearcă să obțină cea mai bună înțelegere posibilă în disputele legate de suveranitate, granițe, refugiați, resurse și altele asemenea. Nu este așa cu colonialismul. Un popor nu poate face compromisuri în privința luării pământului său, a deplasării sale, a pierderii libertății și a modului său de viață. Colonizatorii pot încerca să-i suprime și să-i liniștească pe colonizați – uneori cu succes – dar colonizarea nu poate fi niciodată rutinizată sau acceptată de cei asupriți, iar setea de eliberare nu poate fi niciodată potolită.
În situațiile coloniale clasice în care o putere externă preia controlul asupra unei țări pentru a extrage resurse valoroase, decolonizarea este o propunere simplă: puterea colonială pleacă împreună cu agenții și populația pe care i-a importat, iar puterea politică este transferată unui nou guvern al unui stat postcolonial. guvernat de populaţia indigenă.
Decolonizarea unei societăți de coloniști este mult mai complexă și dificilă. În unele scenarii, populația coloniștilor părăsește și întoarce țara înapoi la populația sa nativă (deși adesea violent), așa cum sa întâmplat în Algeria, Kenya, Mozambic, Zimbabwe, Angola și Irlanda. În alte scenarii, populația nativă este practic eliminată, ceea ce face ca decolonizarea să fie irelevantă, ca în Argentina. În majoritatea situațiilor coloniale de tip settler, totuși, coloniștii rămân și devin atât de înrădăcinați încât decolonizarea rămâne incompletă, ca în Africa de Sud, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă/Aotearoa, Ucraina și America Latină post-colonială.
În Palestina și Africa de Sud, coloniștii s-au dovedit suficient de puternici din punct de vedere politic, economic, demografic și militar pentru a-și stabili un stat propriu viabil, dar în cele din urmă au fost incapabili să elimine, să învingă sau să marginalizeze populația indigenă. Africa de Sud s-a angajat în cele din urmă într-un proces de decolonizare, deși unul incomplet. Israelul, în schimb, a refuzat cu fermitate să discute perspectiva decolonizării.
O parte din ceea ce face ca colonialismul de tip settlerr să fie atât de rezistent și atât de greu de ai pune capăt, este adâncimea înrădăcinii sale în pământul colonizat. Coloniștii vin cu intenția nu doar de a trăi într-un alt teritoriu, ci de a-l prelua – de a înlocui complet societatea existentă și de a o înlocui într-un stat colonist normalizat.
Prin miturile de drepturi inventate pentru a-și legitima acapararea pământului, coloniștii se străduiesc să devină nativi – adică își afirmă indigenitatea – în același timp făcându-i invizibili oamenii indigeni. Aceștia din urmă sunt, în cel mai bun caz, piese de folclor ciudate, „exotice”, neamenințătoare și, în cel mai rău caz, amenințări la securitate care trebuie limitate, controlate sau eliminate. Indigenii sunt șterși treptat din narațiunea și peisajul național, care sunt reconfigurate pentru a se potrivi pretențiilor uzurpatorilor coloniști.
Procesul de decolonizare
Ce ar presupune, deci, decolonizarea Palestinei? La fel ca în majoritatea situațiilor coloniștilor, coloniștii sioniști ai ceea ce a devenit Israel sunt acum prea numeroși și încorporați în Palestina pentru a fi dislocați; nu vor pleca. Cu toate acestea, decolonizarea trebuie să se bazeze pe eliberarea – în acest caz, atât a palestinienilor indigeni, cât și a coloniștilor israelieni.
Acest proces necesită pași specifici. În primul rând, necesită încetarea drepturilor coloniștilor și a hegemoniei acestora asupra pământului și resurselor sale, asupra surselor de putere politică și economică, asupra culturii și narațiunii naționale și apariția unei noi politici incluzive și partajate. În al doilea rând, cere restaurarea suveranității popoarelor indigene – capacitatea acestora de a-și defini propriul loc ca egali în noua societate și de a duce o viață indigenă durabilă. Și în al treilea rând, prezice integrarea populației coloniști într-o societate a egalilor. Odată ce colonizații și colonizatorii ating o anumită paritate, atunci normalizarea, chiar reconcilierea, devine posibilă. Și cu acordul indigenilor, coloniștii pot deveni în cele din urmă indigenizați.
Pentru a ajunge la post-colonialitate – sfârșitul final al colonialismului de tip settler – procesul de decolonizare trebuie să se desfășoare în tandem cu un program detaliat de reconstrucție a țării într-o manieră incluzivă. Acest program se bazează pe șase cerințe indispensabile, care stau la baza programului One Democratic State Campaign (ODSC), un proiect cu un singur stat al cărui ambii autori sunt membri activi:
Înlocuirea naționalismului etno-religios cu o democrație constituțională bazată pe cetățenia comună, permițând și favorizând astfel apariția unei societăți civile comune;
Punerea în aplicare pe deplin a dreptului refugiaților palestinieni și al descendenților acestora de a se întoarce în patria lor în condiții care să faciliteze reintegrarea lor deplină în societate;
Oferirea de garanții constituționale comunităților naționale, etnice, religioase și altor comunități ale țării pentru a-și proteja dreptul la identitățile, asociațiile, culturile și instituțiile lor colective;
Restaurarea celor expulzați, excluși și asupriți a drepturilor, proprietăților lor (actuale sau prin compensare), identităților și poziției sociale, urmată de reconciliere;
Stabilirea unei economii incluzive care să ofere securitate financiară, durabilitate, locuri de muncă semnificative și compensații juste;
Recunoașterea unei conexiuni cu lumea arabă și comunitatea internațională prin crearea de noi structuri regionale și globale de egalitate și durabilitate.
Spre un program politic
Deci, care este planul? S-a făcut deja multă muncă pentru a înțelege natura colonialismului și a decolonizării coloniștilor sionisti/israelieni, dar rămâne în mare parte limitată la domeniul academic. Această literatură academică masivă trebuie „tradusă” în forme care sunt accesibile și prioritizate pentru activiștii politici, strategi și public.
Programul ODSC este un prim pas în această direcție și oferă atât o bază conceptuală, cât și operațională pentru integrarea analizei academice într-un program politic. Alți pași în această direcție ar putea fi producerea unui document de viziune detaliat, pe linia Cartei Libertății a Congresului Național African (ANC) și convocarea unui grup de lucru pentru elaborarea unei constituții. Un plan detaliat de acțiune este, de asemenea, necesar pentru a crea această nouă societate și pentru a promova o formă de co-rezistență strategică care poate depăși puterea militarizată a Israelului și care să mărească participarea atât a palestinienilor, cât și a partenerilor critici israelieni.
Un al doilea pas implică adoptarea unui cadru comun care nu numai că contracarează hasbara israeliană (propaganda de stat), dar oferă o logică alternativă la fel de convingătoare pentru lupta politică. Acesta ar trebui să se bazeze pe trei elemente:
diagnosticarea problemei ca fiind una a decolonizării unui stat colonial de tip settler, mai degrabă decât rezolvarea tehnică a unui „conflict” între două părți simetrice;
mutarea discursului de la concentrarea asupra „securității” israeliene la centrarea relațiilor coloniale structurale de dominație și subordonare;
răsturnarea viziunii Israelului ca victimă care necesită un stat „evreiesc” exclusiv, la înțelegerea Israelului ca forță mai puternică, arhitect și gardian al unui regim de apartheid existent peste o realitate cu un singur stat, care trebuie transformată într-un democrație unică.
Un al treilea pas este formularea strategiei politice în sine. Trebuie să înceapă cu faptul că, la fel ca albii din Africa de Sud în timpul luptei anti-apartheid, majoritatea evreilor israelieni nu vor fi niciodată parteneri activi într-o luptă pentru decolonizarea Palestinei. În calitate de coloniști, ei nu au nicio motivație să decolonizeze, ceea ce o consideră o formă de sinucidere națională. Cel mai bun lucru pe care îl putem urmări strategic este să-i „înmoaie” printr-un plan incluziv de decolonizare până la un punct în care, ca în Africa de Sud, ei nu vor rezista în mod activ tranziției necesare către post-colonialism.
Luând o filă din manualul ANC, aceasta înseamnă crearea unei alianțe palestiniene și internaționale ale societății civile în care aliații evrei israelieni joacă un rol cheie. Scopul unei astfel de alianțe este de a genera un sprijin larg în rândul publicului internațional – sindicate, biserici, intelectuali, cadre universitare, studenți, activiști și publicul larg – care va pune lucrurile pe făgașul firesc și va schimba treptat politicile guvernamentale nefavorabile în sprijin. pentru un singur stat democratic.
Un singur stat nu este utopic
Acesta este o iluzie? Poate că ar fi fost, dacă ar fi rămas deschisă orice altă opțiune viabilă. Dar, așa cum stau lucrurile, cealaltă opțiune, în afară de apartheid – o formă de soluție cu două state sau o confederație – a fost îngropată sub coloniile masive pe care Israelul le-a folosit pentru a absorbi teritoriile palestiniene ocupate în Israelul propriu-zis.
Israelienii trebuie să accepte pastila amară a ambițiilor lor expansioniste: nu poate exista stat evreu fără apartheid, iar apartheid-ul este inacceptabil din punct de vedere politic și moral și, în cele din urmă, nesustenabil. În același mod, palestinienii trebuie să accepte că aspirațiile lor pentru un stat palestinian, chiar și unul mic în teritoriile ocupate, au dispărut.
Privind dincolo de aceste realități descurajatoare, totuși, există o viziune realizabilă și un program care este bun pentru ambele comunități: un singur stat democratic cu o societate civilă comună, o economie înfloritoare, securitate și pace, în care ambele popoare pot găsi o măsură semnificativă de autodeterminare și exprimare.
Momentul unui stat poate să nu fi sosit; dar plăcile tectonice se deplasează. La un moment dat într-un viitor nu prea îndepărtat, pe măsură ce comunitatea internațională caută o soluție, alternativa unui stat va avea inevitabil cel mai bun sens – dar numai dacă societatea civilă – condusă de palestinieni și susținută de israelieni critici – lucrează acum pentru a face din aceasta o veritabilă opțiune politică.
Un singur stat democratic. Elegant, simplu, just și realizabil. Este o viziune care merită luată în considerare și o viziune pentru care merită să lupți.
Apartheidul israelian și aliații săi au militat neobosit pentru a promova conceptul înșelător al „noului antisemitism”. Acesta marchează criticile eficiente și bine documentate ale Israelului ca fiind antisemite, în timp ce seamănă confuzie cu privire la prejudecățile anti-evreiești reale.
Antony Lerman, Perspective internaționale despre apartheid și decolonizare în Palestina, 4 Februarie 2023, Londra
Întrebarea cu privire la modul de definire a antisemitismului a devenit o controversă politică majoră de ambele maluri ale Atlanticului. Oficialii guvernului israelian și susținătorii lui din Europa și Statele Unite insistă că antisemitismul și antisionismul sunt două fețe ale aceleiași monede. Ei au adus acuzații de antisemitism împotriva unor grupuri precum Amnesty International și Human Rights Watch, și chiar împotriva producătorilor de înghețată Ben & Jerry’s, pentru criticile lor la adresa Israelului.
Vă prezentăm o transcriere editată din podcastul Long Reads al lui Jacobin. Episodul poate fi ascultat aici.
Definirea „noului antisemitism”
DANIEL FINN Pentru cei care îl folosesc în argumentele lor, care este conceptul de „noul antisemitism” și prin ce diferă acesta de formele tradiționale de antisemitism, în opinia lor?
ANTONY LERMAN Argumentul e cam în felul ăsta. Vechiul antisemitism era o ură a evreului individual sau a evreilor ca grup, care trăiau în societăți în care erau considerați străini, străini sau nedoriți. Noul antisemitism este ura față de Israel, auto-intitulat stat evreu, conceput ca evreu colectiv urmărit și persecutat printre națiuni. Statul este evreul personificat, ca să zicem aşa.
Noțiunea de evreu colectiv este, pur și simplu, o metaforă pentru Israel, statul evreu. Dar există un alt mod care cred că este util pentru a înțelege și a descrie conceptul noului antisemitism. Ea încapsulează concluzia că antisionismul este antisemitism.
Aceasta a fost o viziune foarte contestată timp de mulți ani în Israel, de la începutul creării sales, în 1948. Timp de mai bine de două decenii, liderii israelieni au înțeles opoziția față de sionism ca fundamental politică și nu ca ură rasială. Cu toate acestea, de la începutul anilor 1970 până la sfârșitul anilor 1990, discuțiile evreiești despre noțiunea noului antisemitism s-au intensificat. Acolo unde cândva relația dintre antisionism și antisemitism era o chestiune de discutat, pentru promotorii acestei redefiniri, acea relație a devenit fără echivoc un semn de egalitate.
DANIEL FINN Care sunt originile intelectuale ale conceptului și când a început să intre în mainstreamul politic?
ANTONY LERMAN A intrat serios în discurs în felul în care îl înțelegem astăzi în 1974, când a fost folosit ca titlu al unei cărți de către șefii Anti-Defamation League (ADL), Arnold Forster și Benjamin Epstein. Totuși, în acea carte, ei avertizează despre pericolele care urmau, mai degrabă decât să se concentreze în mod explicit pe antisionismul antisemit ca o problemă prezentă.
Dar, după ce Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție foarte semnificativă care echivala sionismul cu rasismul, în 1975, discuțiile au devenit comune între academicieni și experții în antisemitism despre dacă acest sentiment anti-Israel și anti-sionist era antisemit. Aceste discuții au fost adesea orchestrate de Organizația Mondială Sionistă și de biroul președintelui Israelului.
Am urmărit aceste discuții de-a lungul timpului și am scris despre ele în cartea mea. Pe măsură ce s-au dezvoltat, din ce în ce mai mulți oameni se îndreptau către ideea că există noul antisemitism. Unii dintre oamenii care au fost cei mai proeminenți și mai influenți în acele discuții sunt și astăzi influenți. Acestea includ oameni care au fost inițial destul de sceptici cu privire la noul antisemitism: de exemplu, Yehuda Bauer, un istoric binecunoscut și foarte respectat al Holocaustului de la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Bauer a venit în cele din urmă la idee și a promovat-o foarte puternic.
O altă figură foarte influentă, care a murit în 2015, a fost profesorul Robert Wistrich, care a devenit șef al Centrului Internațional pentru Studiul Antisemitismului Vidal Sassoon de la Universitatea Ebraică. Wistrich a fost unul dintre principalii promotori ai noțiunii „eternaliste” de antisemitism, conform căreia ar fi în esență aceeași prejudecată împotriva evreilor încă din antichitate. La fel ca Bauer, a fost oarecum sceptic la început, dar mai târziu a îmbrățișat pe deplin noțiunea noului antisemitism și a împins-o foarte tare la discuțiile și conferințele sale din întreaga lume.
Irwin Cotler, inițial de la Universitatea McGill din Canada, a fost, de asemenea, o voce importantă. Cotler a devenit deputat liberal și a fost ministru canadian al justiției și procuror general într-un guvern liberal. El a fost deosebit de semnificativ pentru că el a fost cel care a popularizat cu adevărat ideea Israelului ca evreu colectiv printre națiuni. În felul său, Cotler a făcut presiuni pentru conceptul noului antisemitism încă de la început.
Un ultim exemplu este Dina Porat, profesor la Universitatea din Tel Aviv. Porat a fondat la începutul anilor 1990 o instituție de cercetare finanțată inițial de Mossad. Ea a jucat un rol foarte important în redefinirea antisemitismului.
Până la începutul secolului XXI, acea redefinire intrase ferm în curentul politic principal și devenise într-adevăr o nouă ortodoxie. În curând urma să fie codificat sub forma unei „definiții de lucru” elaborată sub auspiciile European Union Monitoring Centre on Racism and Xenophobia (EUMC). Cu toate acestea, a rămas o noțiune controversată și contestată.
DANIEL FINN Care sunt principalele probleme cu conceptul noului antisemitism, așa cum înțelegeți că sunt acele probleme?
ANTONY LERMAN Pentru început, acest concept se bazează pe acceptarea noțiunii că Israelul este evreul colectiv. Este o metaforă foarte seducătoare, dar aceasta eșuează pe cel puțin patru niveluri. În primul rând, la nivel filosofic, o numesc o greșeală de categorie, deoarece un stat nu poate avea atributele unei persoane. Sună ca o metaforă drăguță, dar este într-adevăr una falsă.
Un stat nu poate experimenta antisemitism – este pur și simplu un nonsens. Definiția unei greșeli de categorie este aceea că atribuie o proprietate unui lucru care nu ar putea avea acea proprietate. Însăși noțiunea de evreu colectiv, care este parte integrantă a teoriei noului antisemitism, pur și simplu nu rezistă.
În al doilea rând, ideea evreului colectiv îi reduce pe evrei la o singularitate, implicând că toți sunt la fel, ceea ce este pur și simplu un trop antisemit. În al treilea rând, pune statul evreu dincolo de critică, ca fiind la fel ca evreul individual, complet și intrinsec nevinovat, și îl face un obiect de cult.
Nivelul final despre ideea evreului colectiv este că prezintă Israelul ca punctul culminant al istoriei evreiești – ceva pentru care nu există nicio bază în învățătura evreiască.
Teologul evreu american conservator, Abraham Joshua Heschel, o figură foarte cunoscută și respectată, a scris că iudaismul nu este o religie a spațiului și nu se închină pământului deci, statul Israel nu este punctul culminant al istoriei evreiești.
De asemenea, vreau să-l citez pe Yeshayahu Leibowitz, un câștigător al Premiului Israel și un intelectual public evreu foarte ortodox. A fost un om de știință și un scriitor prolific despre gândirea evreiască și filozofia occidentală, care a devenit foarte bine cunoscut – în special pentru că s-a referit la ceea ce se petrecea în Cisiordania ocupată ca fiind condus de „iudeo-naziști”. Leibowitz a spus că menținerea oricărui stat ca valoare în sine era în mod inerent fascistă, iar sfințirea oricărei părți de pământ, inclusiv Israelul, era o formă de idolatrie. Când vine vorba de asta, susțin că nu există nicio formă de critică despre vreun stat care să poată fi interzisă în mod justificat.
A doua problemă principală cu noțiunea că antisionismul este antisemitism este că drenează cuvântul „antisemitism” de orice înțeles util. Pentru a fi calificat drept antisemit, este suficient să avem orice punct de vedere, de la critica la adresa politicilor guvernamentale israeliene până la negarea faptului că Israelul are dreptul de a exista ca stat, fără a fi nevoie să subscrie la vreunul dintre tropii pe care istoricii le-au considerat în mod tradițional. ca alcătuind o viziune antisemită asupra lumii.
În timp ce promotorii noului concept de antisemitism spun că critica guvernelor israeliene este legitimă în teorie, ei interzic efectiv orice astfel de lucru în practică.
Deși accentul în termenul „nou antisemitism” este pus pe cuvântul „nou”, aproape toți cei care îl susțin subscriu de fapt la viziunea „eternalistă” a antisemitismului, pe care am menționat-o mai devreme. În esență, aceasta validează ideea că „ne-au urât întotdeauna și o vor face întotdeauna”.
În acest cadru, antisionismul și antisemitismul sunt adesea făcute să arate ca și cum ar fi două puncte dintr-un continuum, ceea ce le-ar face conectate organic, cu un punct nedefinit, disputat, în care antisionismul alunecă în antisemitism. Sunt de fapt fenomene complet diferite: nu există un continuum între ele.
În cele din urmă, a devenit limpede că statul israelian și organizațiile de conducere de „antisemitism” văd palestinienii ca principalii promotori ai antisemitismului și principalii depozitari ai sentimentelor antisemite, pur și simplu pentru că vor să spună adevărul despre curățarea etnică și deposedare. pe care le-au experimentat, cerând dreptate pentru greșelile care li s-au făcut. Redefinirea antisemitismului sub forma noului antisemitism a produs o carte rasistă împotriva palestinienilor bazată pe interzicerea libertății de exprimare. Antisemitismul este definit ca ceea ce nu este.
„Noul antisemitism” în secolul XXI și definiția IHRA
DANIEL FINN Care a fost semnificația discuțiilor eșuate de la Camp David, a izbucnirii celei de-a doua Intifade și a atacurilor din 11 septembrie din Statele Unite cu „războiul împotriva terorii” ulterior pentru dezvoltarea discursului despre Israel și antisemitism?
ANTONY LERMAN Aș adăuga un alt eveniment semnificativ la această listă – o conferință împotriva rasismului organizată la Durban în 2001, care a fost văzută de mulți la acea vreme ca un festival al urii împotriva Israelului. Împreună cu evenimentele pe care le-ați menționat deja și escaladarea atentatelor sinucigașe din 2001 încoace, a constituit un punct de cotitură în dezbaterea despre noul antisemitism și în angajamentul Israelului de a prelua conducerea în ceea ce a fost din ce în ce mai definit ca „război împotriva antisemitismului”. Atunci s-a decis acel punct de cotitură în favoarea acceptării conceptului noului antisemitism.
Acest lucru a fost contestat la acea vreme, dar dacă citiți ziarele și articolele din reviste din acea perioadă, este destul de clar că a început ceea ce eu numesc o panică morală, pe care Israelul a exploatat-o în propriile sale scopuri. Guvernul său a început să vadă avantajul diplomatic de a-și încadra problema internă în termeni de antisemitism.
De asemenea, a reușit să-și coreleze problemele cu experiența americană a terorismului jihadist și să câștige simpatie, punându-se în fruntea declarației nenorocite a lui George Bush despre „războiul împotriva terorii”. Aceste evenimente au contribuit la pregătirea scenei pentru trecerea de la un consens asupra noului antisemitism la oficializarea a ceea ce înseamnă.
DANIEL FINN Ce rol au jucat statul israelian și liderii săi în modelarea conversației în jurul conceptului noului antisemitism?
ANTONY LERMAN În anii 1980 și ’90, instituțiile statului israelian și guvernele israeliene au încurajat conversațiile despre noul antisemitism, dar din spate. A fost lăsat la latitudinea academicilor evrei și a intelectualilor publici să promoveze acceptarea noțiunii. În mod similar, autoritățile israeliene au lăsat responsabilitatea marilor organisme evreiești din întreaga lume să preia conducerea, în special grupurile din Statele Unite, precum ADL și Comitetul Evreiesc American (AJC) și omologii lor din Europa.
Totuși, după 2000, aparatul de stat israelian, precum și grupurile de advocacy și lobby pro-Israel s-au angajat în modelarea conversației într-un mod major, deși la început oarecum întâmplător. De exemplu, a existat un grup care fusese înființat în 1988, numit „Israel Government Monitoring Forum on Antisemitism”. Acesta a fost înlocuit apoi cu un nou organism: „Global Forum on Antisemitism”. Guvernul israelian a acordat un rol major Ministerului Afacerilor Strategice, un nou minister înființat pentru a fi angajat în „lupta împotriva antisemitismului”.
Israelul și-a consolidat conducerea în acest domeniu prin sprijinirea Alianței Internaționale pentru Comemorarea Holocaustului (IHRA) ca organizație. În același timp, a avut loc o deplasare a centrului de greutate al vieții evreiești către statul evreiesc. Deși acest proces a fost contestat în multe comunități evreiești, el a continuat totuși în forță, permițând Israelului să pretindă legitimitatea rolului său de conducere.
DANIEL FINN Cum a luat contur definiția codificată oficial a antisemitismului, care a devenit cunoscută drept definiția IHRA și care sunt problemele pe care le aveți cu această definiție specială?
ANTONY LERMAN Definiția IHRA a început ca definiție de lucru EUMC în 2005. A fost publicată pe site-ul web al EUMC în ianuarie a acelui an. În multe privințe, a fost un produs al noului concept de antisemitism care a devenit ortodoxia la începutul secolului XXI.
Presupusa creștere a ceea ce s-a numit „antisemitism global” a fost în mare parte atribuită sentimentelor anti-Israel și atacurilor asupra țintelor evreiești de către tinerii musulmani. Organisme precum AJC și ADL au început în mod informal să țină discuții cu academicieni israelieni, grupuri ale societății civile și organisme guvernamentale în jurul ideii că o nouă definiție a antisemitismului este necesară pentru a lua în considerare aceste evoluții.
Un ministru al guvernului israelian la acea vreme, un fost disident evreu sovietic numit Natan Sharansky, a ieșit primul din blocuri, într-un fel. În 2004, el a prezentat o definiție care a devenit cunoscută sub numele de „trei D”: delegitimizare, demonizare și standarde duble.
Oriunde s-au aplicat aceste trei lucruri Israelului, aceasta trebuia să fie o dovadă a antisemitismului. Acesta a fost urmat în același an de Kenneth Stern, expertul în antisemitism al AJC, care deja elaborase o nouă definiție proprie.
Această definiție a fost preluată de unul dintre oficialii cheie ai AJC, rabinul Andrew Baker, care a avut relații foarte bune cu EUMC. Baker a exploatat o criză cu care se confrunta EUMC în acest moment din cauza unui raport suprimat privind antisemitismul în Europa. Raportul pretindea să arate că o mare parte din antisemitismul din Europa provine din surse musulmane. Consiliul EUMC a considerat că raportul nu este suficient de riguros și nu trebuie publicat. Totuși, raportul a fost scurs, iar întregul episod i-a înfuriat pe liderii evrei europeni.
Acest lucru a permis AJC să exercite presiuni asupra EUMC pentru a sponsoriza o discuție privind o nouă definiție a antisemitismului, bazată pe proiectul lui Stern. Aceasta a dus la publicarea online a definiției de lucru EUMC în ianuarie 2005. A fost prezentată ca fiind produsul experților obiectivi în antisemitism.
De fapt, a fost un proiect politic care implica aproape exclusiv organisme evreiești. Deși au fost făcute unele modificări, a fost remarcabil de similar cu schița inițială a lui Stern.
Principala diferență a vizat cele unsprezece exemple de ceea ce constituie antisemitism. Formularea EUMC spunea că acele exemple ar putea fi antisemite, în funcție de context. Stern nu a inclus această referire la context în propria sa definiție: el a spus pur și simplu că exemplele sunt antisemite. El a obiectat ca exemplele să fie condiționate, dar directorul EUMC și consilierii ei au făcut presiuni foarte puternice pentru aceasta.
Acest text nu a fost niciodată adoptat oficial de EUMC, cu atât mai puțin de Uniunea Europeană. A avut un impact inițial de o anumită notă, dar s-a confruntat și cu critici puternice încă de la început. Când EUMC a fost înlocuit cu un alt organism numit Agenția pentru Drepturi Fundamentale, parțial din cauza furorii care a cuprins EUMC din cauza raportului de antisemitism scurs, noul organism a respins mai mult sau mai puțin definiția de lucru și a scos-o inițial de pe site-ul său.
Toate organismele și indivizii implicați în efortul EUMC au fost foarte nemulțumiți de starea lucrurilor. În scurt timp, au început – de înțeles din punctul lor de vedere – să caute modalități de a-l reintroduce în domeniul public. AJC și Centrul Simon Wiesenthal au avut cea mai mare influență în acest efort, folosind IHRA ca vehicul.
IHRA este un organism cu treizeci și cinci de state membre în prezent, dintre care aproape toate sunt europene. A fost folosit în mare măsură de statele europene în scopul semnalizării virtuților. A adoptat o versiune ușor modificată a textului EUMC în 2016, în circumstanțe foarte controversate.
Există mai multe probleme cu definiția de lucru. În primul rând, pur și simplu nu se califică drept definiție. Nu este o declarație precisă a calităților esențiale ale unui lucru. Deoarece cele unsprezece exemple sunt toate condiționate, definiția nu este definitivă.
În al doilea rând, șapte dintre cele unsprezece exemple de ceea ce ar putea fi calificat drept antisemitism sunt legate de Israel și sionism într-o formă sau alta. Cele mai multe dintre aceste exemple implică pur și simplu negarea libertății de exprimare, cum ar fi imposibilitatea de a spune că Israelul are un „comportament rasist”, de exemplu. S-ar putea să nu fiți de acord cu această afirmație, dar nu există niciun temei pentru a spune că este antisemit. A scoate în afara legii astfel de argumente este pur și simplu un caz de înfricoșare a libertății de exprimare.
Definiția IHRA afirmă în rândurile sale de deschidere că nu este un document obligatoriu din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, această avertizare a fost ignorată pe scară largă. Definiția devine obligatorie din punct de vedere juridic în diferite țări: legislaturi de stat din Statele Unite fac acest lucru, de exemplu, iar guvernul Regatului Unit exercită presiuni asupra universităților, forțându-le ori să adopte definiția IHRA, ori să li se reducă finanțarea.
Este folosit ca document cvasilegal. Chiar și Ken Stern, redactorul inițial al definiției, critică acum puternic modul în care este folosită pentru a limita libertatea de exprimare despre Israel în campusurile universitare.
Conceptul noului antisemitism, așa cum este codificat în definiția IHRA, este susținut de premisa că antisionismul este principala formă de antisemitism. În practică, acest lucru face din definiția IHRA o cartă pentru urmărirea unei agende rasiste împotriva palestinienilor, înfricoșând libertatea de exprimare, negându-le drepturile inalienabile și făcându-le un rău incomensurabil. Între timp, nu îi face pe evrei mai fericiți de antisemitismul real.
Stânga și politizarea „noului antisemitism”
DANIEL FINN Organizații precum ADL din Statele Unite, de exemplu, sau Board of Deputies of British Jews din Marea Britanie, susțin că comunitățile evreiești și organizațiile lor sunt cele care ar trebui să preia conducerea în definirea antisemitismului, pe motiv că grupurile minoritare ar trebui să fie cei care au dreptul să-și definească propria asuprire. Cum răspundeți la această linie de argumentare?
ANTONY LERMAN Răspund la asta cu cel mai profund scepticism. Nu există absolut nicio îndoială că primii oameni pe care ar trebui să-i asculte despre rasism sunt cei care se confruntă cu asta. Nu există nicio justificare pentru ca aceștia să fie ignorați atunci când vine vorba de discuții despre ce înseamnă rasismul și ce să facă în privința lui. Experiența grupurilor care suportă rasismul trebuie ascultată și respectată.
Cu toate acestea, dacă fiecărui grup care luptă împotriva rasismului i s-ar acorda carte albă pentru a decide ce constituie rasismul pe care îl experimentează, legea ar fi un nonsens. Ar fi fost deja predeterminat că așa ceva a fost un incident rasist și împotriva legii, așa că legea nu ar avea niciun rol în a-l decide. Sistemul juridic trebuie să fie cu siguranță autoritatea supremă care decide dacă un incident este sau nu rasist, dacă este necesar.
Cred că definițiile rasismului, în special în scopuri legale, trebuie să fie produsul unei discuții obiective și al judecății dintre experți, inclusiv experți din grupurile afectate. Aportul lor este esențial. Din păcate, avem deja un fel de ierarhie. Dacă ne uităm la situația din Regatul Unit, unde s-a acordat atât de multă atenție definiției IHRA, încercările echivalente de a adopta o definiție a islamofobiei au fost pur și simplu respinse de guvern. Au continuat unele discuții, dar nu au ajuns la niciun acord.
Mi se pare intolerabil că au acordat atât de multă atenție cazului evreiesc, dar nu și cazului musulman. Nu vreau să stabilesc ierarhii ale rasismului, dar vreau să înțeleg că unele grupuri experimentează rasismul mult mai grav decât altele. Aș spune că musulmanii din Marea Britanie sunt în această poziție și ca lor să nu li se acorde același respect ca evreii este pur și simplu inacceptabil. Dar nu cred că este corect ca evreii sau orice alt grup etnic sau religios să poată determina ei înșiși în mod unilateral ce este și ce nu este rasismul pe care îl experimentează.
DANIEL FINN Forțele de stânga care au apărut în Marea Britanie și Statele Unite în ultimul deceniu au fost supuse unor acuzații foarte grave de antisemitism împotriva unor figuri precum Jeremy Corbyn, Ilhan Omar și Rashida Tlaib. Care este fondul din spatele acestor acuzații, în opinia dumneavoastră?
ANTONY LERMAN Am fost destul de implicat în discuții despre Corbyn și presupusul său antisemitism și am încercat să țin pasul cu ceea ce s-a spus despre Ilhan Omar și Rashida Tlaib, deși nu sunt un expert în circumstanțele precise ale situației americane. Cu toate acestea, nu văd nici o fărâmă de dovezi care să susțină acuzațiile împotriva acestor trei politicieni.
În cazurile lui Tlaib și Omar, din câte am citit, acuzațiile se referă la Israel, tratamentul discriminatoriu față de palestinieni și sprijinul SUA pentru un guvern israelian care a instituit un regim de apartheid în teritoriile ocupate și în cadrul Liniei Verzi. Aș subscrie la tot despre ceea ce au spus ei la îngrijorarea directă cu privire la acele lucruri, folosind un limbaj puternic. Dar în niciun moment, în ceea ce am citit, nu cred că linia a fost depășită. Cred că aici avem de-a face cu acuzații false.
Mă ocup de unele dintre acuzațiile aduse lui Corbyn în cartea mea, într-un capitol despre utilizarea și abuzul de stereotipuri și tropi antisemiți. Luate împreună cu acuzațiile aduse lui Omar și Tlaib, toate conțin aceleași eșecuri de bază, aș spune, de a înțelege natura antisemitismului. Toți văd tropi antisemiți și susținerea acelor tropi acolo unde nu există. Acest eșec nu este accidental – este intenționat.
Într-un exemplu de bază legat de Corbyn, au existat tropi antisemiți într-un mural stradal care a fost reprodus într-o postare pe Facebook pe care e a comentat-o. Dar nu există nicio dovadă că s-a uitat chiar la imaginea murală în primul rând, iar comentariul său nu s-a referit la aceasta.
Tropii vizuali în sine, a doi bancheri aparent evrei, erau ambigue. Ei au fost promovați în presă de mulți războinici împotriva „antisemitismului” ca fiind imagini din ziarul nazist german, Der Sturmer, sau din Protocols of the Elders of Zion. Totuși, dacă cineva ar pune imaginile din pictura murală alături de imaginile naziste ale evreilor, nu ar găsi aproape nicio relație între cele două.
Asta nu înseamnă că imaginile din pictura murală nu erau antisemite, deoarece persoana care a pictat pictura murală a confirmat ulterior că aceasta a fost gândirea din spatele lor într-o declarație pe care a făcut-o. Dar aceasta este o problemă complicată care a fost tratată ca și cum ar fi foarte simplă – noțiunea a ceea ce este sau nu un trop.
Un alt exemplu pe care îl discut în carte a avut loc la o conferință de presă pentru a lansa raportul unei anchete asupra antisemitismului și rasismului în Partidul Laburist de către avocatul Shami Chakrabarti. Marc Wadsworth, un activist laburist de culoare care se afla în audiență, a îndreptat cuvinte către o parlamentară evreică laburistă, Ruth Smeeth, și un jurnalist de la Telegraph, un ziar conservator, acuzându-i că lucrează împreună „mână în mână”. Aceste cuvinte au fost luate imediat ca să sugereze că Wadsworth credea că există controlul evreiesc asupra presei, iar Smeeth a ieșit năvalnic din conferința de presă.
Corbyn, care era pe podium cu Chakrabarti la acea vreme, nu auzise comentariile și nu avea idee despre ce se întâmplă. Acest eveniment a fost transmis în direct și l-am urmărit. Nu Corbyn a fost cel care rostise cuvintele adresate lui Smeeth. Era Marc Wadsworth, care mai târziu a spus că nu avea idee că Ruth Smeeth este evreică. Mai mult, nu spusese nimic despre „controlul evreiesc asupra presei”.
A interpreta toate acestea ca fiind antisemit a fost bizar. Dar în câteva minute, acest incident fictiv antisemit a fost peste tot în rețelele sociale și în buletinele de știri, Corbyn fiind considerat responsabil. A fost chiar citat ca dovadă a propriului său presupus antisemitism.
În toate aceste cazuri, vă uitați la utilizarea greșită, adesea deliberată, a ideii de tropi și stereotipuri antisemite de către oameni care își propun să-și rănească politic adversarii. Când vine vorba de antisemitism, spațiul public este atât de încărcat și atât de influențat de indivizi și grupuri care controlează ceea ce se poate și ce nu se poate spune, de fapt, citind din manualul de definiții al IHRA, încât obiectivitatea despre antisemitism nu există.
DANIEL FINN În mai multe țări de astăzi, inclusiv Marea Britanie și Statele Unite, dezbaterea politică principală referitoare la antisemitism este dominată de o înțelegere a ceea ce înseamnă a fi antisemit, pe care o considerați fundamental defectuoasă. Dacă acesta este cazul, atunci ce pași, dacă există, putem face din acest punct pentru a schimba termenii dezbaterii într-o direcție mai pozitivă și mai constructivă?
ANTONY LERMAN Aceasta este întrebarea de 1 milion de dolari! Nu mă voi sfii de asta, pentru că de patruzeci de ani m-am aflat în zona academică și politică a acestei probleme. Nu putem înțelege cum am ajuns acolo unde suntem astăzi, cu sentimentul de criză și confuzie în jurul antisemitismului fără a fi pe deplin conștienți de contextul istoric a ceea ce s-a întâmplat.
Trebuie să recunoaștem că ceea cu care ne confruntăm este o problemă structurală care nu poate fi contracarată incident cu incident. O mare parte a respingerii împotriva definiției IHRA și împotriva acuzațiilor false de antisemitism a implicat o analiză a detaliilor a ceea ce s-a întâmplat într-un anumit incident. Această muncă este excelentă, dar se consumă atât de mult timp pentru respingerea detaliată, în timp ce Israelul controlează narațiunea pe scară largă, iar timpul petrecut cu respingerea detaliată nu are un impact asupra acestei narațiuni.
Dar cred că narațiunea poate fi demontată și înlocuită prin expunerea necruțătoare a falsității acestui discurs cu încrederea lui în mitul Israelului ca evreu colectiv. De asemenea, Israelul se bazează pe ceea ce eu numesc discursul de eradicare. Atât de multe dintre întâlnirile și demonstrațiile care au fost organizate de organizații evreiești și altele, cerând eradicarea completă și înfrângerea antisemitismului, cer efectiv imposibilul.
Nu cred că vreun oponent serios al rasismului și antisemitismului crede că vom eradica vreodată pe deplin aceste prejudecăți. Desigur, există multe lucruri pe care le putem face pentru a lupta împotriva lor. Dar acest limbaj al eradicării doar deschide calea pentru continuitatea plângerilor și acuzaţiilor, astfel Israelul continuând să își depășească inamicii săi politici făcând o cerere care nu poate fi niciodată satisfăcută.
Trebuie să explicăm natura frauduloasă a acestei politici. Trebuie să explicăm natura frauduloasă a acestui proiect politic. Definiția IHRA a redefinit antisemitismul ca exercitarea dreptului la libertatea de exprimare asupra Israelului/Palestinei. Dacă ai de gând să intri în război împotriva libertății de exprimare, te asiguri că nu vei lupta niciodată cu succes cu antisemitismul.
Mai mult, nu trebuie să permitem ca Israelul să stabilească agenda și să domine narațiunea. Nu poți lupta împotriva antisemitismului cu sionismul și nici nu poți pretinde vreo autoritate morală care să conducă lupta împotriva antisemitismului atunci când dai o trecere liberă unor lideri autoritari, precum Viktor Orbán, care iubesc Israelul, dar care tolerează și chiar promovează antisemitismul acasă.
Pentru a încerca să ieșim din această mizerie în care ne aflăm, este esențial să cooperăm în demontarea antisemitismului și rasismului real, nu prin privilegiarea antisemitismului, ci prin recunoașterea diferitelor niveluri de vătămare rasistă, în niciun caz doar cu evrei în fruntea acestui efort. Cooperarea, în acest sens, cu alte grupuri este esențială.
Instituțiile statului, partidele politice de dreapta și de centru-dreapta și chiar unele așa-zise partide de stânga caută să ne dezbine pe toți dând credibilitate experienței de rasism a unor grupuri, dar nu și a altora. Nu trebuie să permitem asta să se întâmple.
De la demolări de case până la detenție militară, violența cu care se confruntă zilnic palestinienii reflectă dezechilibrul de putere dintre ocupant și ocupat.
Aproape în fiecare zi buldozerele sunt în mișcare. În cartierele palestiniene din Ierusalim forțele apartheidului israelien demolează case aproape zilnic. Deposedarea și discriminarea au fost o realitate de lungă durată aici, în partea de est a orașului, sub ocupația militară israeliană timp de 56 de ani, dar sub noul guvern fascist israelian, Ierusalimul a cunoscut o creștere a demolărilor – peste 30 de structuri au fost distruse în numai ianuarie.
Poporul palestinian trece prin unele dintre cele mai violente, distructive și letale zile din memoria recentă. Anul 2022 a fost cel mai mortal din aproape două decenii în Cisiordania ocupată. În ianuarie, alți zeci de palestinieni au fost uciși de focul israelian. Deznădejdea, frustrarea și disperarea plutesc peste toți ca un nor întunecat. Dar numai cifrele nu exprimă amploarea acestei cruzimi.
Numărul deceselor și frazele clișee dintr-o mass-media prost informată și părtinitoare nu sunt adecvate sau suficiente pentru a transmite dezechilibrul de putere al unui ocupant și al unui ocupat. Violența la care sunt expuși zilnic palestinienii nu provine doar de la armele armatei israeliene, ci este și profundă și structurală.
Nu există „cicluri de demolări de locuințe” sau „expulzări de tip tit-for-tat”, reciproce – palestinienii nu confiscă proprietăți israeliene și nu rețin mii de israelieni prin tribunale militare. Orice abordare care sugerează simetria puterii – sau a responsabilității – este defectuoasă din punct de vedere rațional și moral.
Un microcosmos al acestei violențe structurale poate fi găsit chiar aici, în „Orașul Sfânt”, Ierusalim. Ministrul securității naționale al Israelului, Itamar Ben-Gvir, s-a angajat să intensifice demolările caselor palestiniene construite fără autorizații, încadrând mișcarea ca răspuns la un atac al unui bărbat înarmat palestinian care a ucis șapte israelieni, luna trecută, în colonia ilegală Neve Yaakov din Ierusalimul de Est ocupat. Aceasta este pedeapsa colectivă, interzisă de dreptul internațional, și constituie o crimă de război.
Majoritatea caselor palestiniene sunt vizate pentru lipsa unui permis; într-adevăr, în Ierusalim, cel puțin o treime din structurile palestiniene nu au un permis israelian, punând 100.000 de locuitori ai Ierusalimului de Est ocupat în pericol de strămutare forțată în orice moment.
De fapt, de când a început ocuparea Ierusalimului de Est de către Israel în 1967, practic nu s-a efectuat nicio planificare publică pentru cartierele palestiniene. 55.000 de case au fost construite pentru evreii israelieni în partea de est a orașului, în timp ce mai puțin de 600 de case au fost construite pentru palestinieni cu aprobarea autorităților de ocupație. Această politică a asigurat nu numai locuințe puține pentru palestinieni, ci și faptul că aceștia rămân o minoritate în oraș.
În ciuda faptului că palestinienii cuprind peste 37% din locuitorii Ierusalimului, doar 8,5% din terenul orașului este desemnat pentru scopurile lor rezidențiale și chiar și acolo potențialul de a construi este limitat. Între 1991 și 2018, doar 16,5% din toate autorizațiile de construcție de locuințe emise de municipalitatea din Ierusalim au fost pentru cartierele palestiniene din estul Ierusalimului ocupat și anexat ilegal. Așa-numitele construcții ilegale ale palestinienilor reprezintă un răspuns la penuria cronică de locuințe bazată pe discriminare.
Cel mai recent, Ben-Gvir și viceprimarul Ierusalimului, Aryeh King, au anunțat demolarea iminentă a unei clădiri rezidențiale în Wadi Qaddum, Silwan, pe baza faptului că aceasta a fost construită pe un teren destinat „sportului și agrementului”, mai degrabă decât pentru uz rezidențial. Când va merge înainte, aceasta va fi o demolare la scară largă, care va strămuta aproximativ 100 de locuitori. Doar în ultimii 10 ani, 1.508 de structuri palestiniene au fost demolate în Ierusalimul de Est, ceea ce a făcut 2.893 de persoane fără adăpost, dintre care jumătate erau minori.
Cisiordania ocupată a fost, de asemenea, marcată de o realitate violentă. Aproape nicio construcție palestiniană nu este permisă pe 60% din teritoriul său, în așa-numita zonă C. Autoritățile israeliene distrug în mod constant case, drumuri, cisterne, panouri solare și multe altele palestiniene. Coloniile israeliene, considerate ilegale conform dreptului internațional, se extind, în timp ce palestinienii sunt restricționați la enclave fragmentate.
Odată cu creșterea numărului de demolări și deplasări din Ierusalim și Cisiordania, comunități întregi sunt amenințate. Dar ar trebui să ne amintim că costul este cel mai evident la nivel individual: familia care pierde tot ce are în lume. Pereții se prăbușesc, copiii plâng și părinții se chinuie să-și dea seama ce să facă sau unde să meargă în continuare. Este o catastrofă și este constantă.
Lipsa unui permis imposibil de obținut nu este singurul context pentru demolarea proprietăților palestiniene. Autoritățile de ocupație israeliene distrug sau sigilează, de asemenea, case ca formă de pedeapsă colectivă, strict interzisă de dreptul internațional. Actele de strămutare forțată a unei populații ocupate constituie o crimă de război. Cruzimea este uluitoare.
Aceste demolări și deplasări forțate de populație sunt o parte a violenței structurale cu care palestinienii se confruntă în fiecare zi. Noul guvern fascist israelian poate urmări noi manifestări crude de ocupație, dar bazele au fost puse de coaliții succesive din 1967.
De aceea, pentru palestinieni nu există nicio consolare în mulțimile de israelieni care protestează împotriva reformelor judiciare propuse. Timp de zeci de ani, casele și pământurile lor au fost confiscate și oameni strămutați de către politicieni israelieni aleși din diferite partide, fapte aprobate de fiecare nivel al sistemului judiciar israelian. Politicile de ocupație și rasiste au fost impuse palestinienilor și de cei din cadrul coaliției actuale, și de cei din afara ei.
Această violență este realitatea palestiniană – iar confruntarea cu această realitate este un prim pas necesar în lupta pentru libertate, justiție și pace. Învinovățirea victimei sau închiderea conversației nu va face decât să prelungească această injustiție și suferință. Nu este un ciclu de violență, este un sistem de apartheid – și trebuie tratat ca atare de comunitatea internațională.
Experți și activiști din întreaga lume au abordat modul în care Israelul impune apartheid-ul, originile sionismului și cenzura digitală.
Sâmbătă, 4 Februarie, la Londra, s-a desfășurat o conferință, găzduită de Middle East Monitor (MEMO), intitulată „Perspective internaționale despre apartheid și decolonizare în Palestina” care a inclus un grup divers de personalități academice care au discutat trei teme largi: apartheid, genocid și decolonizare.
Salutând participanții, inclusiv pe cei care urmăreau transmisia în direct, Dr. Daud Abdullah, directorul MEMO, a subliniat că „Există paralele izbitoare între condițiile socio-economice care există astăzi în Palestina și degradarea popoarelor colonizate în trecut”. Acesta, a spus el, a fost un model consistent în regimurile coloniale de tip settler care au vizat distrugerea și înlocuirea populațiilor indigene din Sudul Global. Cu toate acestea, tragedia Palestinei nu va rămâne permanentă, opresiunea „loveşte în valuri, dar se prăbuşește”.
În discursul de deschidere, profesorul Joseph Massad a oferit o prelegere despre rădăcinile istorice ale problemei palestiniene, și anume sionismul, despre care a explicat că a început ca o mișcare creștină protestantă și nu o cauză evreiască, care datează din secolul al XVI-lea. Până în secolul al XVIII-lea, această ideologie din ce în ce mai seculară va evolua în cele din urmă în ideea că evreii europeni sunt legați direct de evreii asiatici antici din Orientul Mijlociu.
Acesta este argumentul cheie sionist care este folosit continuu pentru a justifica colonizarea în curs a Palestinei. Acest proiect sionist, într-un mod adevărat colonial, a continuat să servească drept „stat tampon” pentru puterile occidentale. După crearea statului Israel în 1948, sioniştii au început să eticheteze rezistenţa indigenă drept „antisemitism” care, de atunci, a devenit o componentă centrală a proiectului.
Academicienele Suja Sawafta și Sara Husseini au pus în lumină dinamica colonialismului de tip settler, atât din trecut, cât și din prezent, ca subiect al primului panel al zilei.
Sawafta a vorbit despre relevanța orientalismului, fără de care ar fi imposibil să vorbim despre situația poporului palestinian. Ca și în cazul altor proiecte coloniale similare, sioniștii și-au însușit noțiunile de supremație și „alterare” a poporului nativ din Palestina, care a fost și este portretizat ca fiind mai puțin civilizat și care ar avea nevoie să fie salvat de propria „barbarie”.
Husseini, care este directorul Comitetului Palestiniano-Britanic, a remarcat cum coloniștii și statul de apartheid au fost în mod esențial omise în discursul predominant, iar „paradigma conflictului” redusă la două popoare – palestinienii și israelienii, care luptă, care au nevoie de pace.
Cu toate acestea, o astfel de abordare, a susținut ea, ascunde realitatea și cauzele fundamentale ale problemei. Prin extensie, această narațiune maschează și rolul de facilitare al Marii Britanii în Nakba – Catastrofa Palestiniană, ca fostă putere mandatară. Totuși, impunitatea de care se bucură Israelul este contestată pe măsură ce dovezile tot mai multe ale crimelor statului suprematist devin disponibile și mediatizate de societatea civilă.
Al doilea panel a vizat „Apartheid-ul ca preludiu al practicilor genocidare” și a inclus contribuții din partea lui Marc Owen Jones, profesor asistent de Studii din Orientul Mijlociu la Universitatea Hamad Bin Khalifa din Qatar, care se concentrează pe cercetarea dezinformarii și a media digitale.
Jones a aruncat lumină asupra contrastelor „utopice și distopice” din rețelele de socializare care au pătruns în întreaga lume în ultimul deceniu, în special în timpul Primăverii Arabe, unde odată se credea că o astfel de tehnologie digitală ar putea da voce celor fără voce și oprimați, provocând astfel puterea statului.
Cu toate acestea, statele au cooptat și ele această tehnologie, adesea cu complicitatea companiilor private pentru supraveghere și pentru a răspândi dezinformarea. El a dat exemplul modului în care inclusiv anumite state arabe au folosit hashtaguri anti-Palestina, pe fondul creșterii sentimentelor populare de solidaritate exprimate de internauții arabi, în special în opoziție cu forța din ce în ce mai mare pentru normalizare între Israel și statele arabe.
Un alt unghi interesant a fost ceea ce Jones a numit apariția „orientalismului digital”, care este o situație în care companiile digitale tratează Sudul Global cu „responsabilitate minimă în ceea ce privește modul în care încearcă să abuzeze, dar și exploatând acele locuri pentru a face profit”. El a dat exemplul genocidului împotriva rohingya din Myanmar și cum Facebook a recunoscut că a permis proliferarea discursului instigator la ură în rețeaua sa fără a modera în mod corespunzător conținutul în limba birmană.
Cercetătorul și analistul olandez-palestinian pentru Orientul Mijlociu, Mouin Rabbani, a discutat despre ingineria demografică a statului apartheid și despre fragmentarea poporului palestinian, ambele fiind esențiale pentru strategia de colonizare a Israelului.
Însuși viitorul existenței Israelului, a spus el, depinde în mare măsură de capacitatea statului de apartheid de a le perpetua. Totuși, el a mai menționat că aceste practici există și cu complicitatea Occidentului dar și, implicit, a Autorității Palestiniene, înființată în 1994 ca urmare a Acordurilor de la Oslo. Această complicitate la fragmentarea poporului palestinian „este cu nimic mai puțin criminală și echivalează cu sprijinul pentru continuarea dominației israeliene asupra vieților palestinienilor”.
Antony Lerman, cercetător principal al Forumului pentru Dialog Internațional Bruno Kreisky, Viena (Austria), a susținut că cele mai multe discuții contemporane referitoare la antisemitism s-au concentrat pe probleme legate de Israel și sionism, respectiv pe echivalarea antisionismului cu antisemitismul.
Această redefinire a dus adesea la situații în care s-a ajuns ca „evreii să atace alți evrei pentru presupusul lor antisionism antisemit”. În timp ce Lerman acceptă că expunerea presupusului antisemitism evreiesc este „legitim în principiu”, el a adăugat că literatura în creștere în acest domeniu „depășește orice rațiune”, atacurile sunt adesea vitriolice și acuză opinii care nu sunt în mod inerent antisioniste.
Lerman a susținut că această redefinire a avut repercusiuni nefericite. Cercetările academice serioase asupra antisemitismului contemporan au devenit „practic inexistente” și subiectul este acum cel mai frecvent studiat și analizat de „oameni lipsiți de orice expertiză serioasă în acest subiect, al căror scop principal este de a intimida criticii Israelului și pentru a promova ecuația „anti-sionism = antisemitism”.
Antony Lerman a concluzionat că această redefinire servește, în cele din urmă, exclusiv la înăbușirea discuțiilor legitime și că nu poate crea o bază pe care să lupte împotriva antisemitismului.
Discursul principal a fost susținut de profesorul Michael Lynk, profesor asociat la Universitatea din Western Ontario care a fost, până în 2022, raportor special al ONU pentru situația drepturilor omului în teritoriile palestiniene ocupate.
Din experiența sa, încălcările drepturilor omului în teritoriile palestiniene ocupate sunt abundente și se înrăutățesc în mod continuu. În ciuda faptului că diplomații și factorii de decizie politică sunt familiarizați cu aceste practici ilicite, nu s-a făcut nimic, acest fapt stimulând activitatea sa pe acest subiect.
Michael Lynk a susținut că dacă Occidentul ar lua măsurile firești, cum ar fi încetarea comerțului și a acordurilor militare cu Israelul, ar fi un sfârșit aproape instantaneu al ocupației și apartheid-ului.
A treia și ultima sesiune a panelului a fost pe tema rezistenței și eliberării. Diplomatul cubanez și director al Centrului de Cercetare pentru Politică Internațională (CIPI) din Havana, Jose Ramon Cabañas, a vorbit pe larg despre istoria sprijinului națiunii caraibiene pentru Palestina, subliniind că aceasta s-a opus chiar împărțirii Palestinei, în 1947, fiind ea însăși supusă la blocadă de o putere colonială și, mai târziu, de una imperială.
Halper a recunoscut că este un „colonist” și a subliniat că eliberarea Palestinei trebuie să vină doar de la poporul palestinian însuși. Totuși, aceasta va depinde și de rezultatele unui conflict „intra-palestinian” cu privire la agenda națională. Lupta de eliberare a Palestinei, a spus Halper, va exista în cadrul unei lupte mai ample, în care posibil că „nu va exista eliberarea totală la care palestinienii au visat-o întotdeauna”, care se întoarce la națiunea palestiniană, redevenind Palestina.
El a avertizat, de asemenea, că încheierea unui stat de apartheid nu înseamnă decolonizare, dând exemplul Africii de Sud, care, deși a văzut sfârșitul sistemului de apartheid, nu a fost în același timp decolonizată, colonialismul de tip settler fiind mai mult decât un regim de apartheid.
Pentru Halper, ambele părți vor trebui să se confrunte cu faptul că nici israelienii și nici palestinienii nu vor pleca și nu vor fi acolo pentru a rămâne, de unde propunerea soluției „un singur stat”, care ar putea lua, în teorie, trei forme diferite, cea mai realistă fiind a unui stat comun cu „o nouă identitate civică”.
Trei coloniști evrei au luat cu asalt pe 2 februarie, Biserica Condamnării (Church of the Condemnation) situată la a doua stație pe Via Dolorosa și au distrus o statuie a lui Iisus și au încercat să incendieze biserica.
Acesta este doar unul dintre numeroasele atacuri ale coloniștilor împotriva creștinilor și proprietăților lor din Ierusalim în acest an.
Pe 26 ianuarie, coloniștii au asaltat un restaurant armean de la Poarta Nouă din Cartierul Creștin al Ierusalimului, potrivit unor surse locale din Ierusalim. Grupul de coloniști a atacat un grup de meseni, majoritatea armeni, care mâncau la Taboon Wine Bar și au aruncat scaune spre restaurant și către patronul acestuia.
A man was arrested after vandalising a statue of Jesus Christ at a church in occupied East Jerusalem.
The suspect is a Jewish extremist, according to one of the church guards who claims to have seen him before, whereas the Israeli police claim he is an American tourist pic.twitter.com/1KeV8aQiA5
Alte atacuri recente ale coloniștilor împotriva creștinilor din Ierusalim au inclus încercarea coloniștilor evrei de a urca pe zidurile Mănăstirii Armene din Ierusalim și de a coborî steagul Mănăstirii, mâzgălirea de slogane rasiste în ebraică pe zidurile Patriarhiei Armene jurând „Răzbunare și moarte arabilor, armenilor și creștinilor” precum și profanarea a aproximativ 30 de pietre funerare dintr-un cimitir istoric de pe Muntele Sion.
„De aceea am venit aici, astăzi. Sperăm că în aceste întâlniri vom construi un nou tip de diplomație – diplomație populară – auzind palestinienii spunându-și poveștile. Comunitatea internațională este crucială pentru a ne ajuta în lupta noastră.”
Hana Al Bidaq, inginer de sisteme informatice și organizatoare pentru drepturile civile, a venit din casa ei din Palestina în Marea Britanie pentru a ține o conferință – „Viața sub apartheid” – la o întâlnire găzduită de Hastings & Rye Palestine Solidarity Campaign, unde a prezentat în detaliu mecanismele prin care Israelul impune regimul de apartheid împotriva unei populații de 6 milioane de palestinieni.
Aceasta include fragmentarea și separarea pământului și a oamenilor prin nenumărate legi, ziduri, drumuri de apartheid, puncte de control, colonii și zone industriale exclusiv israeliene.
Hana Al Bidaq își trăiește fiecare zi a vieții cu frică. Frica de soldații care invadează constant comunitatea ei din Ramallah, perturbându-le viețile, făcând extrem de dificililă chiar și cea mai simplă dintre treburi, cum ar fi cumpărarea pâinii de la brutărie.
Teama de a călători de la Ramallah la Hebron pentru a-și vedea familia, unde va trebui să treacă multe puncte de control periculoase, iar prezența celor doi fii adolescenți atrage atenția nedorită a soldaților israelieni care stau permanent cu degetul pe trăgaci.
Teama de a ieși pe străzile unde coloniștii înarmați mărșăluiesc sfidător și amenințător cu cele mai moderne arme automate puse lejer pe umeri.
Și frica de viitor, care în fiecare zi devine din ce în ce mai restrictiv, dificil și mortal pentru palestinieni, indiferent dacă trăiesc în interiorul liniei de armistițiu a Israelului din 1948, în Ierusalimul de Est ocupat sau în interiorul limitelor Zidului Apartheid în Cisiordania sau Gaza.
„Nu există un loc sigur pentru palestinieni. Chiar și copiii coloniștilor se plimbă cu arme avansate. Ce viață avem aici? Ar putea să te împuște fără niciun motiv și, la final, ar spune că a fost un incident de securitate.”
„Poate ați văzut filmarea cu soldatul israelian care l-a ucis recent pe tânărul palestinian din Huwara – era cu mâinile goale. Nu avea nimic! Iar soldatul avea două tipuri de arme și doar și-a scos pistolul și l-a ucis, în fața camerelor. Aceasta este viața noastră.”
Există acum 800 de km din ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „Zidul Apartheid-ului”, construit de ocupația israeliană în jurul satelor și orașelor palestiniene, separând și împărțind palestinienii de pământurile lor și unii de alții. În unele locuri, zidul are peste 8 metri înălțime, iar în jurul Gazei se întinde și 6 metri în adâncime.
Dând un exemplu al celui mai „critic” caz al modului în care zidul distruge vieți și mijloace de trai, Hana a atras atenția asupra orașului Qalqilya, din nordul Palestinei, cunoscut drept coșul de pâine al Cisiordaniei, deoarece produce majoritatea fructelor și legume pentru regiune.
Orașul este înconjurat de un zid de beton impunător, separat de terenurile sale și total închis, cu excepția unei mici porți de intrare și de ieșire din oraș.
Acest lucru a dus – pentru prima dată în istorie – la inundații fără precedent în timpul iernii, deoarece zidul reține toată apa de ploaie în interior, împiedicând scurgerea apei, transformând întregul oraș într-o piscină uriașă.
Efectul ecologic secundar este că pământul agricol este plin de sare, distrugând încet pământul și capacitatea acestuia de a susține culturile.
Aceeași poveste se repetă în toată Cisiordania, unde orașele sunt înconjurate de zid, iar accesul înăuntru și afară este puternic restricționat de porțile orașului și blocat de puncte de control.
Acum există 64 de „blocaje” permanente ale punctelor de control în Cisiordania, cu echipaj 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână, 12 luni pe an.
„Odată, am fost la Hebron cu copiii mei când erau încă mici”, a spus Hana. „Când ne-am întors, au închis punctul de control și am așteptat patru ore și traficul a devenit oribil. Copiii au vrut să meargă la baie, au vrut apă, mâncare, au vrut multe lucruri. Dar nu îți este permis nici măcar să cobori din mașină.”
Hana a spus că trecerea prin punctele de control este extrem de periculoasă și trebuie să aibă grijă să nu se miște brusc sau să nu facă sau să spună ceva greșit, deoarece mulți palestinieni au fost uciși la punctele de control. Acum că fiii ei sunt mai mari, este mai probabil să fie hărțuiți sau arestați la punctul de control.
„Deci, ce viață visăm?” a spus ea. „Care este viața pe care o puten oferi copiilor noștri?”
În afara punctelor de control permanente, există drumuri închise cu blocuri de ciment și temutele „puncte de control zburătoare”, spune ea. „Oricand poți găsi o surpriză cu punctul de control care vine din cer”.
Între timp, israelienii călătoresc liber în Israel și Cisiordania pe 1400 km de „drumuri apartheid” – autostrăzi elegante și moderne, care pătrund adânc în pământurile palestiniene, și pe care palestinienilor le este interzis să circule. Accesul le este limitat la drumurile vechi, care sunt din ce în ce mai aglomerate și nesigure din cauza vechimii și uzurii.
Și în fiecare zi numărul coloniilor – altfel cunoscute sub denumirea de „așezări” – crește în toată Cisiordania, pământul care se presupune că este palestinian.
Acum există aproape 200 de colonii oficiale, ilegale conform dreptului internațional, constituie crime de război, care adăpostesc aproximativ 850.000 de coloniști, iar noi avanposturi apar tot timpul. Niciun palestinian nu are voie să pună piciorul în aceste zone întinse, întreținute și deservite de infrastructură modernă și servicii nelimitate.
„Dacă, din greșeală, ajungi până la intrarea în colonie, vei fi împușcat fără îndoială”, a spus Hana. „Nu este deloc permis să vii la intrare. Și în jurul coloniilor de la granița din jurul pământului, nici măcar nu aveți voie să vă vizitați sau să vă cultivați pământul.”
Există, de asemenea, zone industriale mari care sunt construite în Cisiordania exclusiv pentru uz israelian – 18 până acum, cu încă cinci în construcție.
Hana a spus: „Israelul pregătește zona cu infrastructură pentru a încuraja investitorul să vină din afară în teritoriile palestiniene ocupate, să-și dezvolte ilegal economia și în același timp acaparându-ne pământul.”
Pe deasupra, există fragmentarea identității care îi divide și separă și mai mult pe palestinieni. „Suntem palestinieni care trăim în Cisiordania, așa că avem un act de identitate palestinian cu o culoare verde”, a explicat Hana.
„Poporul palestinian care locuiește în Ierusalimul de Est ocupat are un act de identitate albastru și trăiește sub administrația israeliană. Palestinienii din granițele lui ’48 au un alt act de identitate, un act de identitate israelian și pot avea cetățenie israeliană, pașaport. Dar restul, nu. Deci suntem și noi fragmentați după ID.
Pentru a obține un permis de a intra în Israel, trebuie să obținem un alt act de identitate, numit ID magnetic. Trebuie să mergem la unul dintre punctele Administrației Civile, ramura civilă a ocupației israeliene, și să ne trimitem amprentele biometrice. Apoi ne dau acest permis care este limitat și clasifică oamenii: există un permis de muncă, un permis de vizită pentru familie, un permis de vacanță și special pentru creștinii să viziteze Ierusalimul de Crăciun și de Paște.
Toate aceste sisteme de diviziune și control au fost concepute în scopul atingerii scopului final – de a crea un „Israel Mare”, incluzând Cisiordania, preluând Ierusalimul de Est, împingând palestinienii în ghetouri nesustenabile din ce în ce mai mici.
Israelul intenționează să obțină această strămutare pe termen lung și epurare etnică a palestinienilor făcând condițiile lor atât de insuportabile încât palestinienii nu au de ales decât să plece.
Cum a fost posibil acest lucru?
Cel mai mare vinovat, spune Hana, au fost Acordurile de la Oslo. Aceasta, spune ea, a fost adevărata catastrofă, „adevărata Nakba” pentru palestinieni. „Israelul a proiectat Oslo”, a explicat ea. „Nu a venit din Norvegia. Guvernul de ocupație al Israelului a avut un plan general pentru el în 1992.
Aprobarea și sprijinul comunității internaționale i-au oferit guvernului de ocupație israelian timpul de care avea nevoie pentru a continua construirea statului, deoarece a afectat autonomia și libertățile palestiniene în următoarele câteva decenii.
Experți și academicieni din întreaga lume au împrumutat acestui proces frunza de smochin a respectabilității și pretenția de „pace”, chiar dacă forțele de ocupație israeliene și coloniștii au încercuit orașele palestiniene cu zidul, au construit colonii pe pământul din Cisiordania și au demolat case palestiniene, impunând cu violență regulile unei guvernări militare beligerante.
Toate dimensiunile acestei construcții au fost asistate de comunitatea internațională, în timp ce Autoritatea Palestiniană (AP) a dat aparența de autonomie, dar era de fapt pe deplin sub controlul administrației israeliene.
„Acest guvern pe care l-au creat este sub controlul unei singure persoane, șeful Administrației Civile a Ocupației Israeliene pentru Cisiordania. Toți, chiar și președintele, dacă vrea să treacă din casa lui în administrație sau unde merge să-și exerseze munca, trebuie să se coordoneze cu ei. Dacă nu o face, îi spun să se întoarcă. Nu are voie să se miște.
Astăzi, toate elementele vieții din Cisiordania sunt controlate de ocupația israeliană, de la programa de învățământ în școli, la serviciile de apă și electricitate, industrie, importuri, exporturi și servicii bancare. Nu există nicio parte a vieții care nu se află sub controlul militar și al serviciilor secrete israeliene.
Hana dă exemplul apei.
„Deasupra fiecărei case palestiniene este un recipient de apă, deoarece nu există apă continuă în rețea”, a spus ea. Acest lucru contrastează cu robinetele și furtunurile din interiorul coloniilor în care și piscinele sunt umplute generos cu apă.
„Am locuit doi ani în satul soțului meu”, a spus Hana. „În acei doi ani nu a mai trecut apă prin rețea. A trebuit să cumpărăm apă care costa cu mult mai mult decât ar fi trebuit.” Proporția de apă alocată palestinienilor este de 1 litru la fiecare om, dar 15 litri pentru israelieni.
Și apartheid-ul există și în alocarea energiei electrice.
„În vârful verii și în vârful iernii, ei opresc electricitatea pentru că vor să ofere capacitatea coloniilor, nu poporului palestinian”, a spus Hana. „Dar nici nu avem voie să ne construim o stație generatoare pentru electricitate.”
Dar există speranță.
Hana spune că rezistența populară și unitatea din Palestina, susținute de mișcarea internațională de solidaritate, pot provoca narațiunea pro-israeliană predominantă care susține în prezent sistemul de apartheid.
Mai presus de toate, ea îi încurajează pe toți oamenii de conștiință să susțină mișcarea Boicot, Dezinvestire și Sancțiuni, cunoscută și sub numele de BDS.
Aceasta este o mișcare de rezistență non-violentă pe termen lung și o abordare bazată pe drepturi, care solicită boicotarea, dezinvestirea și sancțiunile asupra Israelului în toate domeniile până la atingerea a trei obiective de bază: încetarea ocupației militare și colonizării, recunoașterea drepturile fundamentale ale cetățenilor palestinieni la egalitate deplină și respectarea drepturilor refugiaților de a se întoarce la casele lor, așa cum este subliniat în Rezoluția ONU 194.
„Nu le mai cumpărați produsele”, a îndemnat Hana. „Uitați-vă la etichetă, și dacă este israeliană, lăsați-l. „Și, de asemenea, nu mai susțineți producția militară israeliană”, a adăugat ea. „Toate produsele noi sunt testate pe oamenii noștri, în principal în Gaza. În fiecare război, dacă urmăriți știrile, veți găsi o nouă armă pe care o testează asupra oamenilor noștri din Gaza.
„De aceea am venit aici astăzi”, a concluzionat ea. „Sperăm că în aceste întâlniri vom construi un nou tip de diplomație – diplomație populară – auzind palestinienii spunându-și poveștile. Vrem să ne trăim viața fără teamă, vrem să decidem unde să mergem. Acesta este pământul nostru. Ne dorim libertatea. Și comunitatea internațională este crucială pentru a ne ajuta în lupta noastră.”
Solidaritate România-Palestina 